Aiden

Prolog

 
   — Cum poți să te uiți în ochii cuiva la care ții și să îl minți?

     — Câteodată e greu ca oamenii să recunoască adevărul. Asta simți tu, te simți trădat? Vorbește cu mine, de asta sunt aici!

     O privesc pe doamna psiholog cu atât de multă compasiune, dintre toate persoanele care au nevoie de consiliere de pe această lume, s-a ales cu mine. Un mic coșmar pe care nimeni nu și-l dorește aproape. Îmi este milă de ea într-un fel, a ajuns la vârsta de aproape patruzeci de ani ca să dea peste mine, un adolescent care de abia a ieșit de pe băncile unei școli de corecție și care nu are de gând să coopereze așa mult. Niciodată nu m-am gândit că o să ajung într-un astfel de loc, încă de mic mi-am imaginat că viața mea o să meargă într-o direcție bună, dar se pare că m-am înșelat amarnic.

     Te naști, crești într-un mediu plin de iubire, sau nu, iar apoi începi să visezi. Te trezești în fiecare dimineață cu acel vis în minte și cu speranța că vei face tot posibilul să ți-l îndeplinești. Anii trec și începi să realizezi că ești mult prea departe de îndeplinirea marelui vis. Dar ce e de făcut? Închizi ochii, tragi aer în piept și continui, sau pur și simplu renunți. Viața este atât de imprevizibilă încât totul se poate transforma într-o clipă. Oamenii pe care îi cunoști devin necunoscuți, iar uneori ajungi și tu în aceași situație.

    La ce este bun să fi înconjurat de suflete goale, dacă te poți îneca în singurătate de unul singur?

     — Te simți trădat Aiden? O privesc pe sub ochelarii mei de soare plictisit, se pare că nu are de gând să renunțe prea ușor. Iar pentru vârsta ei, mi se pare că este prea insistentă și persistentă.

     Își dorește cu orice preț să scoată orice cuvințel de la mine, dar din păcate eu sunt o cauză pierdută. Am încetat acum mult timp să mai cred în oameni. Zi de zi, privesc și analizez tot ce mă înconjoară, iar oamenii mă fac să îi disprețuiesc pe zi ce trece. Urăsc să văd cum toți pretind că sunt fericiți și că toată lumea iubește pe toată lumea doar de fațadă.

     — Poate că da, poate că nu.

     — Haide Aiden, știu că ai multe de spus în adâncul sufletului tău, dar ești prea închis și orgolios, rostește ea rugător. Ochii ei obosiți încă mă privesc cu multă speranță, fix ca la prima ședință. Dar pentru mine să îi spun ceea ce simt înseamnă să mă lepăd de acest zid imens din jurul meu.

    — Posibil.

     Răspunsul meu o face să se încrunte puțin și să ofteze, dar imediat își dă o șuvița de păr după ureche, iar apoi adoptă din nou atitudinea de ,,îți pot fi un prieten''. Îmi aruncă un zâmbet fals, având niște ochi mari și plini de speranță. Încă speră că în orice moment aș putea începe să cooperez. Nu vreau să îi fac munca un chin, dar nici nu am de gând să o ajut să îmi intre în minte.

     — Ce simți în acest moment?

     — Nimic, chiar nimic.

     — Crezi că oamenii nu te plac, Aiden?

  Modul cum îmi rostește numele mă zgârie pe creier. Îl rostește rugător ca și cum așteaptă ceva din partea mea, iar asta îmi amintește de moartea mamei. Un accident pe care eu nu l-am putut evita, dar totuși de care am fost învinuit pe nedrept. Încă și acum pot vedea imaginea mamei cum stă întinsă pe podeaua de la magazinul nostru, fiind înconjurată de o baltă de sânge.

  Vocea ei care mă strigă rugător mă bântuie încă și acum după doi ani de la nefericitul accident. Sunt scos din șirul amintirilor în momentul în care pixul doamnei psiholog face contact cu podeaua, îl ridic, iar când i-l ofer expresia feței ei mă avertizează că am o întrebare pe care am lăsat-o fără răspuns.

     — Problema este că ei mă plac, dar eu nu.

     — De ce?

      — De ce nu îmi plac oamenii? De ce nu întrebați ce mi-au facut oamenii, dar o să vă răspund la întrebare. Nu îmi plac, deoarece pur și simplu îi disprețuiesc.

     — Acesta nu este chiar un răspuns, zice ea privindu-mă direct in ochi.

     — Dacă nu este un răspuns, atunci ce este?

     Întrebarea mea o lasă fără niciun răspuns, iar asta mă amuză puțin, deoarece este prima dată când doamna psiholog nu îmi oferă un răspuns logic cu un lux de argumente. Știu că par un nesimțit, dar problema este că nu par, ci sunt un insolent cu acte în regulă. Sunt la a treia sedința de consiliere, iar doamna psiholog încă nu a renunțat la mine, așa cum au făcut ceilalți patru psihologi de dinaintea ei. Iar asta îmi oferă un mare semn de întrebare și mă face extrem de curios. Mă roade pe dinăuntru că nu știu adevăratul motiv pentru care ea încă nu a renunțat.

     — De ce?

     — Ce vrei să spui prin ,,de ce'', Aiden? Vrei să mai vorbim chiar dacă ședința s-a încheiat?Asta ar fi o avanpremiera! zice ea, ridicând ușor din sprâncene. Îmi face face semn să îi explic la ce se referă întrebarea mea, iar eu îi răspund la cerere.

    — De ce nu renunțați la mine?

    — O întrebare bună, Aiden! Știi de ce? Deoarece am văzut în ochii tăi speranță. Sub atitudinea asta a ta, am văzut un adolescent care încă are speranță.

     — Aberații! zicând asta îmi iau geaca de pe fotoliu și ies ca o furtună din cabinetul doamnei psiholog.