Forbidden love

Începe scoala

    Prima zi de liceu a venit mai repede decât mă așteptam. Aș minți dacă aș spune că de-abia așteptam. Într-adevăr, eram nerăbdătoare, însă aș fi preferat să rămân în vacanță. Ei bine, ziua mea a început bine. Urma să-mi încep viața de adolescentă. Fără limuzine, fără majordomi sau alte chestii sofisticate.

M-am ridicat din pat repede și m-am dus direct către dulap lăsând rochiile și fustele la o parte, îmbrăcându-mă într-o pereche de blugi albaștri și un tricou alb cu o trupa care oricum nu-mi plăcea. Am coborât jos unde era doar Marie, menajera.
  Am oftat privind ceasul ce stătea atârnat în colț, pe perete. Probabil urma să întârzi, dar nu conta pentru că era doar prima zi, deci probabil nimic interesant nu se va întâmpla. Am deschis ușa ignorând vocea lui Marie, care mă ruga insistent că n-ar trebui să merg pe jos.

M-am întâlnit cu Michael și Anne în stația de autobuz, unde, se pare, ei se întâlnesc mereu.
  —Bună, Kayla! a zis Anne de la depărtare, iar eu doar i-am făcut cu mâna
  —Ești nerăbdătoare? m-a întrebat Michael când am ajuns în fața lor, intrând în autobuz.
  —Destul, am zis ridicând din umeri, cei doi privindu-mă și râzând

Am luat loc pe unul dintre scaune și am privit prin fereastra micuță, ușor pătată. Drumul a fost unul scurt. Am coborât din autobuz și am privit clădirea impunătoare ce se înălța în fața mea. Avea în jur de patru etaje, cu multe ferestre. Curtea era plină de copii, ce se împărțeau în grupulețe.

—Unde mă rog ar trebui să mergem? am întrebat-o pe Anne, care o luase înainte
—Secretariat. Luăm orarele, apoi trebuie să mergem în sala de festivități.
—De ce?
—Școala îi pune pe elevii noi să se prezinte.

Super! Acum trebuie să mă prezint în fața a o mulțime de oameni. Să vorbesc în fața oamenilor nu era tocmai punctul meu forte. Eram timidă în fața oamenilor pe care nu-i cunoșteam.

Am intrat pe ușa gigantică a clădirii, înăuntru fiind la fel de mulți elevi ce se învârteau pierduți pe holurile lungi.
  Am oftat, urmându-i pe Anne și Michael ajungând în fața unei uși albe pe care era scris: "SECRETARIAT". Roșcata a bătut, ca mai apoi din spatele ușii auzindu-se un "Intră!". Am văzut-o femeie cu părul ușor cărunt stând la un birou, în spatele unui munte de hârtii și dosare. Se ridică sprijinindu-se de birou. Arăta în jurul vârstei de cincizeci de ani. Câteva riduri îi brăzdau fața.
  —Ce-i? zise nervoasă, părând exasperată deja

Anne îi explică de ce venisem, iar femeia îi aruncă în față trei foi. Probabil nu se simțea bine. Am salutat-o, iar ea răspunse sec privindu-mă.

—Nu e mereu în toane bune! zise Michael mai mult șoptit.
—Mhm... Niciodată! zise Anne, în același timp indicându-ne, presupun, sala de festivități. Michael împinse cele două uși mari, dincolo de ele aflându-se o sală gigantică plină de elevi și profesori, în mijlocul căreia era o scenă improvizată. Anne făcu semn spre trei scaune libere pe unul dintre ultimele rânduri. S-a așezat pe primul, după care s-a așezat Michael și mai apoi eu. În sală se auzeau doar vocile copiilor care își povesteau unii altora.

Anne se sprijini cu mâna de spătarul scaunului pentru a-și putea întoarce privirea spre mine și Michael.
  —Și Mike, ce-ai făcut toată vara? a întrebat ea

Am râs scurt de felul cum Anne îi spusese lui Michael. Aș spune că și întrebarea lui Anne m-a pus pe gânduri. Într-adevăr, nu m-am întâlnit cu ei o bună parte din vacanța asta, însă nu m-aș fi așteptat ca nici cei doi să nu se fi întâlnit.

—A fost bine, a zis "Mike". Dar tu, Anne? Cum a fost vara ta?

Am dat să răspund, însă deodată în toată sala se făcu liniște când o femeie înaltă și slabă urcă pe "scenă". Purta un costum format dintr-un sacou și o fustă, ambele negre. Avea părul șaten și puțin cârlionțat. La prima vedere nu i-aș fi dat o vârstă atât de înaintată.

—Liniște, vă rog! spuse femeia. Bine ați venit în noul an școlar! Mă bucur că sunteți cu toții aici. Școala noastră oferă tot ce-i mai bun elevilor, însă nu vreau să lungesc mult acest discurs pentru că, bineînțeles, avem câțiva elevi noi pe care o să-i rog să urce pe scenă! continuă ea, ultima propoziție făcându-mă să-mi dau o palmă mintal, deoarece nu eram pregătită să mă prezint în fața viitorilor mei colegi. Aria Montgomery, Jack Gilbert, Aris Johnson și Kayla Morgan, a enumerat.

Anne îmi făcu semn că trebuia să urc pe scenă, iar eu mi-am făcut loc printre scaune direct spre improvizația din mijlocul încăperii. Auzeam cuvinte ca "prințesico" sau alte chestii ciudate pe care încercam să le evit.
  I-am privit pe ceilalți trei. Erau la fel de emoționați ca mine.
  —Sunt Aria, am aproape 16 ani. Mă bucur să fiu aici! a zis prima, ceilalți doi prezentându-se la fel

—Sunt Kayla, am 16 ani! am zis scurt fără vreo altă adăugare, eram vizibil emoționată

Directoarea ne făcu semn că trebuie să coborâm, iar eu am fost prima care s-a dat jos de pe scenă. Mi-am aruncat privirea spre toți copii care nu mai erau atenți deloc. Ochii mei se opriră asupra unui tip care stătea în primul rând. Își ținea mâinile la piept, iar privirea sa era ațintintă spre podea. Avea părul șaten și puțin ciufulit și purta un tricou negru și niște blugi de aceași culoare. Și-a ridicat privirea, îndepărtându-și câteva șuvițe de pe frunte. Am vrut să-mi mut privirea, însă cei doi ochii albaștri ai săi erau ca valurile agitate ale unui ocean. Nu-mi puteam să-mi mut privirea de la el. Mă adânceam mai adânc și mai adânc tot mai mult . Mă holbam la el și nici măcar nu-i știam numele.

—Kayla! m-a trezit Anne din transa și m-a făcut să mă oparesc din a mă mai holba la tipul ăla.

Am trecut pe lângă cei doi, fără ca măcar să-i privesc. Mă simțeam de-a dreptul jenant că toată sala m-a văzut uitându-mă la un băiat pe care nu l-am mai văzut în viața mea. M-am dus direct către dulapul meu, care avea numărul 126, așa aflasem de la secretară. Am aruncat acolo rucsacul și orarul și mi-am pus mâna pe mica ușiță, sprijindu-mi și fruntea de metalul rece. Deși ziua mea a început chiar bine, aș putea spune că am ruint-o, iar toată școala mă crede o ratată. Bine, probabil, nu toți. Și da, probabil o să uite. Am simțit cum o mână îmi atinge umărul și instinctiv am vrut să zis "Anne, lasă-mă!", însă singurul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi ridic privirea.
—Hei! a zis, vocea sa fiind joasă și puțin răgușiță
  Era el. Prezența lui mă făcu să mă simt foarte stânjenită.
  —Uite, chestia din sală...am început, dar el m-a întrerupt
  —E okay. Sunt Josh, a zis întinzându-și mâna spre mine
  —Kayla.
  Mi-a afișat un zâmbet radios, apoi a plecat. Îl cunosc de câteva minute și deja sunt atât de agitată în preajma lui.