Când ei dispar |✔

    Încui uşa şi trag puternic de ea pentru a mă asigura că nimeni nu va putea pătrunde. Îmi aprind torța şi cu pași grăbiți, o iau pe scări. Erau mai mult de zece etaje, dar mă gândeam că merită efortul.

   Aproape de destinație, aud două glasuri ce erau în plină dispută. Vorbeau viguros, expuzându-şi fiecare problema. Împing de uşa ce mă despărțea de ceilalți doi şi, fiind atent la fiecare mișcare, mă proptesc în camera mică şi întunecată. Doar o fărâmă de lumină pătrundea prin minuscula fereastră de pe peretele exterior.
   Acesta şi era adăpostul nostru în caz de urgență, ascuns în ghearele întunericului.

   - El cine mai e? întrebă deranjat unul, de parcă ar fi trecut mult timp de la ultima noastră întâlnire încât să mă dea uitării. Mă măsoară din cap până în picioare, si cu fața încordată mă întreabă: Cine ești?

   - Eu..., mă bâlbâi ușor incomod de privirea lui.

   - Lasă-l! Cred că are grijă de voce, îl calmează celălalt cu glasul blajin. Vino! mă îndeamnă făcându-mi semn să mă alătur micului grup din două persoane. Eşti ultimul? N-a rămas nimeni sus? îmi adresează întrebarea, iar eu neg în semn afirmativ. Încordarea de pe chipul lui dispare instant la primirea veştii.

   În lumina slabă a torței pe care o las în mijlocul cercului din care fac parte, le observ trăsăturile mai mult comune. Aceeași față pe care o pot vedea în fiecare zi; singura diferențiere, expresiile faciale.

   - Gemeni? întreb retras.

   - Nu prea cred. Eu sunt mai înalt, iar el e sentimentalul, răspunse îndârjit bățosul. Punem în discuție valoarea noastră, mă aduce la curent cel degajat de prezența mea. Eu cred, că trebuie să ne afirmăm! Deja îmi ajunge până la gât să tac, să fiu doar o umbră. Vreau mai mult! țipă.

   - Liniștește-te! E bine şi aşa.

   - Nu e bine. Tu eşti vinovat de asta! se răsteşte la mine. De ce mereu taci? Îmi înăduşi orice fărâmă de speranță. Crezi că e ușor cu toate gândurile şi ideile? Mereu le eviți!

   - Câteodată e bine să-ți ascunzi gândurile, şi sentimentele, mă apără celălalt.

   - Riscă odată! nu-l ascultă, ci continuă mai departe să-şi spună părerea. De ce tremuri mereu? Ia atitudine! Ce ți-am făcut? De ce nu mă asculți?

   - Clasa a treia, spun răspicat, evitând să-l privesc în ochii lui reci şi denunțători. Nu-mi plăcea să-mi aduc aminte de trecut, dar el mă impunea. Aceste amintiri erau seci, dure, lipsite de momente luminate.

   - Te-am ascultat. Am făcut în tocmai cum mi-ai spus. L-am lovit pe nemernicul ce-şi bătea joc de noi, continui revenind. Trebuia să mă afirm şi eu. Până la urmă, toți cei prezenți aici, erau de același rang. Aveam aceleași drepturi.

   - Da! zice satisfăcut, fără a-şi ascunde zâmbetul victorios de pe față. Nemernicul a meritat din plin.

   - Ştii ce a urmat?

   - Ce a urmat?

   - Pedeapsă! Nu te preface că ai uitat. Mereu ții minte tot. Au şi chemat-o pe mama noastră la şcoală. Ții minte?

   - Țin eu minte, răspunse celălalt. A durut. Şi până acum doare, spune trist, mângâindu-şi obrazul stâng. A fost o palmă puternică.

   - Da! A fost o singură dată, se apără acesta. Dar mai apoi? Chiar a trebuit să fim atât de timizi? Uită-te în jur! Asta vrei să vezi mereu?