Gândul ce ma omoara

De ce il iubesc

Tin sa spun ca am devenit intr-un fel psihopata. Am devenit atat de depresivă încât este primul gand care imi trece prin minte atunci cand ma trezesc si ultimul cand adorm
Nu...Nu este o vraja. ...este mai degrabă un blestem. Este un lucru bun faptul ca il iubesc dar un lucru rau faptul ca sunt efectiv dependenta de el...De ceea ce tine de el...De faptul ca a aparut exact cand aveam asa mare nevoie de cineva si a plecat cam la fel cum a aparut.
   Sunt proasta. Stiu asta. Il iubesc in ciuda faptului ca sentimentul nu este unul de reciprocitate.
   Vreau doar sa ii multumesc pentru decembrie...pentru ianuarie...pentru februarie....pentru ca a venit tarziu si a plecat devreme. Pentru momentele in care am plâns pe umarului lui si pentru momentele in care era singura persoana pe care voiam sa o vad in fata ochilor pentru a putea sa ma destainui. Ii iubesc caracterul . Am devenit o disperată. Iubesc tot ceea ce tine de el iar el ma ignora efectiv. Prin asta m-am referit atunci cand am mentionat ca " a plecat devreme" .
Încă am nevoie de el.....Am nevoie de îmbrătisarea lui...de iubirea lui....de mâinile lui lungi si masive ce imi acopereau trupul plapand intr-o îmbrătisare calda si lunga....ca mai apoi sa imi dea drumul si sa fiu ratacitoare....sa rătăcesc prin gânduri...Prin sentimente. Sa devin depresivă si sa vreau sa pot face ceva pentru a iesii din starea aceasta....dar degeaba...cat a existat un " noi " a fost vorba de " mai mult ca perfect " acum tot ceea ce simt este o răceală.....este vorba de o glacializare a corpului meu ce ma face sa ma urăsc pe mine însămi.... sa imi doresc sa fii putut face ceva pentru a-l tine langa mine...dar in zadar...încercările au fost esuate.