Aș vrea să facem cunoștință, dar nu-mi mai amintesc numele. Oricum, nimic nu e ceea ce pare. Lumea cum o știam eu s-a schimbat de tot sau mai bine zis nici nu cred c-a existat vreodată.
Când aveam 9 ani mama mă ducea des la psiholog deși nu aveam nimic. Îi spunea lucruri absurde de genul: „vorbește cu pereții”, „zburau obiecte prin camera lui”, „desena chipurile oamenilor care mureau în diferite accidente”, etc. Nimeni nu crede așa ceva.
Tata? Ei bine pe el nu l-am cunoscut niciodată. E adevărat că am văzut ceva poze, dar când o întrebam pe mama de el, parcă mii de fiori o străpungeau, iar ochii i se făceau negrii ca smoala.
Dacă țin bine minte, atunci aveam și un câine, Riki. Cu el s-a întâmplat ceva greu de scris și de crezut. Într-o noapte târzie, cât încă mai aveam camera mea, auzeam un ușor scârțâit de ușă. M-am trezit, dar ușa de la cameră nu s-a mișcat deloc. Era cea de la dulap. În timp ce se deschidea încet, încet, fără ca cineva s-o atingă, Riki mârâia și mergea în fugă spre dulap. Înăuntru nu erau decât niște haine vechi de-ale mele și o oglindă uriașă, pe care mama a pus-o pentru că nu-i găsi-se loc altundeva.
Atât de mult s-a deschis ușa la dulap, încât puteam vedea din pat foarte clar în oglindă. Când a ajuns Riki aproape de ea, s-a pus în fund, și aici apare acel imposibil de scris și de crezut. Reflexia mea îmi zâmbea malefic și își scotea mâinile prin oglindă luându-l pe Riki. Apoi ușa se trântește brusc.
Vroiam să cred că a fost doar un coșmar urât, dar a 2-a zi Riki n-a mai fost de găsit, iar urma de pe covor, unde a dormit el, încă se vedea destul de clar.
Acum mă întreb, Doamne, oare ce să fi fost asta?
Ce-mi rezervă soarta și cum îmi voi explica sentimentul ăsta, cui să-i explic viața mea? Sunt de neînțeles, așa cum sunt și alții pentru mine, iar dacă nici chiar eu nu mă înțeleg, cum să mă știe ei mai bine? Mama, cel dintâi critic al meu, a căzut recent la pat. Boala ei e pusă sub semnul întrebării, iar bani de însănătoșire nu-s. Bani de doctor, vreau să spun, căci bani de medicamente avem, dar lucrurile se mișcă greoi prin locurile astea, iar oamenii sunt plini de rea-voință.
Am mai crescut, aș face ce aș putea pentru ea, adevărat, dacă aș putea, dar lumea nu mă lasă. În cale îmi stau diferențele și gândurile. Să scap de ele, asta vreau, însă trecutul îmi stă în cale. Fenomenele ce s-au întâmplat, amintirile și pericolul zilei de mâine rămân. Să mă feresc de ele nu pot, nu fără să le accept, dar mintea mi-e tulbure, vârsta încă tânără, iar teama mare, așa încât întrebarea ce mi-o pun e:
„Ce să nu fac?”
Sunt singur cu umbrele lucrurilor ce au trecut, umbre, ce acum, îmi râd haotic de pe pereții invizibili pe care mi îmaginez lângă mine. Parcă aș fi prins într-un loc aflat între nimic și nimic, un loc departe de tot ceea ce e firesc, un loc dincolo de realitate. Sunt desprins de tot, aruncat în întuneric și singur până la sfârșitul sfârșitului.
Ce să nu fac? Cred n-ar trebui să mai închid ochii în fața lucrurilor care nu au logică. Trebuie să le înțeleg ca să pot scăpa de ele....
...Va urma
