Persoana potrivită //pauză//

Capitolul 1

      Perspectiva noastră asupra vieții este din ce în ce mai sumbră şi asta doar pentru că nu suntem capabili de a aprecia lucrurile mărunte, vedem doar imaginea de ansamblu. Considerăm că fiecare lucru pe care îl avem de făcut este un factor de stres. Nu ne mulțumim cu ceea ce avem şi mereu ne dorim mai mult.

      E normal pentru că, fiind nişte ființe umane înzestrate cu rațiune şi conştiință, tindem să ne depăşim condiția şi să evoluăm constant. Însă devenim atât de concentrați pe partea materială, încât viața ajunge să treacă pe lângă noi fără ca măcar să realizăm. Valorile morale nu ne mai preocupă şi suntem ademeniți de cea mai mizerabilă formă de fericire care ne face să ne pretăm la lucruri josnice sau, cum le place iubitorilor să le spună, banii.

      Vântul rece de ianuarie trecea de hainele relativ groase cu care eram îmbrăcată. Se spune că aerul cald se ridică, dar pot afirma cu tărie că deasupra etajului al zecelea nu era nici măcar un grad peste temperatura de jos, poate chiar câteva în minus. Simțeam frigul până în măduva oaselor, însă nu mă înduram să cobor. Peisajul era amețitor de la acea înălțime.

      Toți copacii cocoşați de zăpada care se aşternuse pe ramurile lor păreau nişte figurine ce făceau parte din decorul unui joc de lego. Agitația oamenilor mă făcea să îmi susțin teoria în continuare, suntem prea absorbiți de aspirațiile noastre mult prea înalte pentru a ne bucura de micile minuni oferite de natură. Nu e necesar să îți ții ochii lipiți de ecranul telefonului atunci când vremea e atât de liniştită şi de frumoasă.

      Norii albi acopereau văzduhul şi înseninau ziua, făcându-mă să mă simt mult mai bine. Simțeam cum aerul curat de iarnă îmi umplea plămânii şi mă încărca cu energie pozitivă. Era un sentiment ciudat pe care nu îl puteam explica altora, dar duritatea pe care o avea aerul la temperaturi scăzute îmi trezea mii de sentimente.

      Primul gând ce îmi traversa mintea în astfel de momente era la copiii străzii; imaginea unor ființe zgribulite de frig, încolăcindu-şi mâinile şi picioarele în jurul corpului pentru a-şi păstra căldura interioară, mă înspăimânta. Mi-era milă de ei, iar senzația de greață pentru părinții nepăsători nu întârzia să apară. Apoi mă gândeam că puteam fi şi eu una din acele persoane ce îşi fac veacul pe străzile mizerabile ale oraşului. Brusc eram recunoscătoare pentru tot ceea ce aveam şi mă rugam să nu îi pierd pe cei dragi mie pentru că nu aş fi putut să mă mai ridic de jos.

      Din cer au început să cadă fulgi mărunți, atât de mici încât nici nu apucau să-mi atingă palma. Însă nu a trecut mult timp până când au devenit mai mari, iar frumosul dans al fulgilor s-a transformat într-o ninsoare în toată regula. Bucățile mici de zăpadă se strecurau uşor prin puloverul meu tricotat şi îmi atingeau pielea ce era fierbinte în comparație cu palmele.

      Nu m-aş mai fi ridicat să plec de acolo. Taboul creat de natura acompaniată de trecători te lăsa fără suflare. Deşi, aceştia din urma nu erau nişte parteneri de scenă aşa de încântători, mai mult fugind decât bucurându-se de neaua ce cădea lin din cer. Mă amuza gândul că unii chiar urăsc iarna. Cum poți urî ceva atât de realist ? Doar pentru că te înspăimântă izbitoarea asemănare pe care o ai cu acest anotimp al frigului, nu înseamnă că trebuie să îl disprețuieşti. Desigur, această asemănare este doar în mintea lor pentru nici măcar nu te poți apropia de o vreme atât de frumoasă. Ei văd doar învelişul, o perioadă plină de ger şi pustietate, aşa ca în sufletul lor. Însă adevărul e cu totul altul. Trebuie să vezi dincolo de frig şi copaci fară frunze. Din păcate, persoanele ce nu sunt înzestrate cu măcar un stop de inteligență nu sunt capabile să vadă imaginea de ansamblu.

      Telefonul a început să vibreze în buzunarul pantalonilor mei şi, oricât de mult mi-aş fi dorit să îl las acolo, nu aş fi putut. Gândul că ar fi fost ceva important m-ar fi măcinat până aş fi apelat înapoi respectiva persoană.