Persoana potrivită //pauză//

Capitolul 3

      Simțeam că o să-mi explodeze capul. Toată lumea țipa şi se îngrămădea în căutarea propriului bagaj. Nu au trecut mai mult de cinci minute de când a oprit autocarul cu care au venit de la aeroport şi s-a dezlănțuit haosul. Am preferat să stau deoparte şi să îmi iau lucrurile ultima. Dustin se afla în acea mare de oameni şi, sincer, nu ştiu cât de bine se descurca acolo.

      Printre râsetele care se desprindeau involuntar de buzele mele, mi-am aruncat privirea la partea de vis-a-vis a hotelului. Atunci inima mi s-a oprit şi dacă nu eram cu Dustin, puteam jura că mi-am găsit sufletul pereche. Un parc. Un colț de natură sau, mai bine zis, un petic de Rai. În acel moment am ştiut că voi avea ce face în următoarele zile.

      Iubeam atmosfera din spațiile verzi, toate persoanele sunt atât de relaxate şi împlinite. Nu au rămas mulți care să ştie să aprecieze frumusețea naturii, dar mă bucur că mai sunt şi câțiva astfel de oamenii.

      Oricât de mult îmi plăcea peisajul de iarnă, acompaniat de oameni fericiți plimbându-se anevoioşi, ceva era în plus. Mi-am dat seama că mă holbam de ceva timp la un bărbat în costum care ținea lesa unui câine. Nu ştiu dacă mă uitam la el sau prin el, însă nici măcar nu am realizat că era în raza mea vizuală până când nu am simțit mâna lui Dustin căutând-o pe a mea în buzunarul meu drept.

      Luase şi bagajul meu, ca un prieten amabil ce e. Nu puteam nega că e bine crescut şi că ştie cum să se comporte în societate. Mereu a fost bun şi atent cu mine. Mi-am zâmbit şi am simțit cum inima mea începea să se topească, creând în interiorul meu o senzație de milioane.

      ― Diseară te scot în oraş.

      Buzele sale s-au mutat de lângă urechea mea pe obraz, apoi uşor către gură. Mi-a oferit un sărut dulce şi scurt, urmat de o îmbrățişare caldă. I-am zâmbit după ce şi-a îndepărtat mâinile din jurul meu şi l-am tras către intrarea hotelului.

      Din fericire pentru mine  împărțeam camera cu Yris. Ne-am petrecut cea mai mare parte a timpului despachetând sau, eu uitându-mă pe pereți și ea despachetând. Însă era bine, aveam un sentiment de liniște care îmi plăcea, vorbeam despre tot felul de nimicuri, lucru pe care nu îl mai făcusem de mult timp. Poate că avea dreptate, chiar aș fi regretat dacă nu aș fi venit cu ei. Yris și Dustin sunt familia mea, singurii care mă înțeleg și, deși nu îmi iese mereu, nu aș face nimic care i-ar putea răni.

      ― Deci tu și Dustin, a început să chicotească ridicându-și sprâncenele în acel mod enervant specific ei.

      Am început să râd și i-am făcut loc în pat. 

      ― M-a invitat în oraș.

      Buzele ei se mișcau, însă nu scoteau niciun sunet. A luat una din perne și a aruncat cu ea spre mine. 

      ― Taci. Nu te cred!

      Am încuviințat și am aruncat perna înapoi spre ea. A prins-o și a azvârlit-o spre patul ei pentru a înăbuși tentația de a ma lovi din nou. Și-a pus capul pe stomacul meu, apoi a oftat încet.

      S-a ridicat brusc. Inițial m-am speriat, dar mi-am amintit că aceste reacții sunt tipice Yris și nu prezintă motiv de îngrijorare. M-a privit cu o expresie entuziasmată, însă în mai puțin de zece secunde a trecut la una terifiată. Eu mă uitam la ea încă plină de confuzie și, în același timp, uimire pentru că putea trece prin atâtea stări într-un timp atât de scurt.

     ― E prima voastră întâlnire reală și tu nu ai cu ce să te îmbraci. Nu știi unde mergeți sau ce o să faceți. Dacă o să vină la ușa noastră îmbrăcat într-un costum frumos și cu un buchet de flori, iar tu o să stai în fața lui într-o pereche de blugi și un pulover? Ăsta ar fi un adevărat dezastru. Nu! Nu pot permite asta, trebuie să te salvez.