Jurnalul unui sinucigas

Lumea e gri. Privesc prin negurile somnului in fata mea si vad un balcon. Geamurile sunt deschise si afara ploua uşor. Totul e un vis parca. Mă apropii cu paşi mărunţi de fereastra. Un curent rece mă mângâie pe fata si pe par. Mă aşteptam parca sa mă trezesc, dar somnul meu se adâncise.

 Inca un pas. Era atâta inocenta in acea ploaie, ca un copil care plângea. Ca un copil căruia ii fusese smuls zâmbetul. Ca o tânăra care încearcă sa se maturizeze.

 De ce? De ce sa se maturizeze? Ce făcuse atât de rău? Viata ii dăduse o palma pentru ca fusesem prea inocenta.

 Inca un pas. Prin acel întuneric am simţit cum ating masuta de cafea. M-am ridicat pe ea. Dărâmasem una dintre cestile aflate pe ea. Se lovi de parchet si se rostogoli silenţios de-a curmezişul piciorului mesei.

 Inca un pas. Eram pe pervazul ferestrei. M-am ridicat pe vârfuri, prinzându-mă de colturile de sus. Vocea sâsâita a asistentei îmi răsuna in cap in acest moment. O întrebasem atât daca pot sa-l revăd pe David. Mi-a răspuns ca David nu mai era acolo, ca accidentul il omorâse pe loc.

Nu credeam asta. Nici macar dupa ce am vazut-o pe Nicola cum începe sa planga n-am crezut asta. Era imposibil. Pentru mine, David era acolo jos, gata sa ma prinda daca as fi sarit. Era comoara de la capătul curcubeului. Trebuia doar sa-l găsesc. Era acolo undeva.

 Lacrimile imi curgeau in ton cu ploaia. Era ca o chemare. Ca o chemare spre nicăieri. Imi aminteam vag de visele mele si toate speranţele năruite de-a lungul timpului.

 Căderea lor capatase un nou sens. Erau ca un tribut al tuturor viselor mele de ieri, care arseseră odată cu toate lumânările puse pe mormantul lui David. Deja nu mai făceam diferenţa dintre lacrimi si picăturile de ploaie.

 Camasa mea de noapte era uda, si flutura pe dinafara ferestrei. Perdelele albe se udaseră si ele, lipindu-se de gleznele mele goale. Mi-am scos colierul de la gat, si l-am privit. Parea atat de fragil… O combinatie atat de placuta intre safirul pandantivului si argintul lantisorului.

 Pentru o clipa mi-am pierdut echilibrul. M-am speriat si m-am agatat de geam lasandu-ma in genunchi pe pervaz. Poate aveam sa sar, sau poate ca nu. In mintea mea David inca mai era acolo, asteptandu-ma doar pe mine. Asteptand sa merg la el.

 Daca moartea e atat de liniştitoare de ce imi e atat de frica?

 Si poate ca cel mai dureros lucru era ca stiam ca viata merge înainte indiferent de pierderi. Dar de ce? De ce trebuie sa meargă înainte daca eu nu vreau asta?

 De ce sa pierd daca nu mai vreau? De ce sa iubesc daca nu mai vreau? Poate aveam curajul sa sar… Oricum toata viata mea fusese in zadar.

 Salvatorul meu plecase. Nu mai avea cine sa ma ajute acum.

 Ce ironie! Cel ce ma tinuse pana acum in viata murise. Viata avea cel mai jalnic mod de a-mi spune sa nu ma bazez pe nimeni, înafara mea. Dar fusese alegerea mea, si oricât de dureroasa ar fi fost, ma bazasem pe faptul ca acum nu am sa mai greşesc.

 Poate aveam sa plec cu Nicola in Londra sau poate aveam sa nu ma mai trezesc niciodată din acest coşmar. David trebuia sa vina cu mine! Era visul lui, visul nostru! Imi promisese ca nu avea sa ma parasesca vreodată.

 Oare el ce voia ca eu sa fac? Ce mi-ar fi zis daca ar fi fost acum aici?

     ***

 Nicola se trezi in dimineaţa aceea cu o durere de cap. Telefonul suna de cinci minute in coace fara oprire. Se dadu jos din pat si isi incalta obişnuiţii papuci de casa. Se grabi in bucătărie si ridica receptorul, bâiguind un “Alo” somnoros.