Obsession

Prolog

Deschid ochii cu greu iar un miros oribil îmi invadează simțurile olfactive. Lumina din jur mă orbește și îmi ia puțin timp până să realizez că sunt într-o cameră de spital. Gâtul îmi este foarte uscat și încerc să mă mișc dar o durere cruntă pune stăpânire pe întregul meu corp așa că renunț la idee. Pe perete se află un ceas rotund, mare și alb care indică ora 4:34 dimineața.
Imi rotesc privirea în continuare și nu mare mi-e mirarea să găsesc o branulă în mâna stângă prin care un lichid albicios se scurge, chiar în venele mele.

Ușa se deschide iar Xander pășește înăuntru în timp ce își butonează telefonul și se pare că el nu a conștientizat că m-am trezit. De parcă nici nu e așteaptă la asta.

Părul său este diferit față de cum mi-l aminteam și acum are barba puțin mai lungă decât de obicei. Pare mult mai masiv și arată mai mult a... bărbat față de cum mi-l amintesc eu.

Ce naiba s-a întâmplat?

-Xander, strig și acesta parcă fulgerat, își ridică capul din telefon.

Rămâne așa pentru câteva momente cu gura într-o mică formă de 'o' și ochii larg deschiși, îndreptați țintă spre mie. Arată de-a dreptul șocat.

-De ce arăți de parcă ai văzut o fantomă? vorbesc din nou dar fără rezultat. Xander! aproape că țip și parcă abia acum realizează ce se întâmplă.

-Știam eu, oh, știam că n-ai să te dai bătută Ra.

Din doi pași ajunge lângă mine și mă îmbrățișează strâns iar eu habar n-am cum să reacționez.

-Xander.. Ce s-a întâmplat?

-O să-ți explic dar prima dată lasă-mă să chem un doctor să verifice dacă totul este în regulă.

Nu apucă să se ridice pentru că îl prind de mână și îl trag înapoi.

-Asta mai poate aștepta. Spune-mi ce s-a întâmplat! Și de ce arăți de parcă ai îmbătrânit peste noapte?

-Pentru că au trecut 4 ani de la accident, Raven.

4 ani? Accident?

-Despre ce accident vorbești? Și cum adică au trecut 4 ani? Îți bați joc de mine, Xander? Pentru că dacă asta e o glumă, îți jur că-

-Nu e nicio glumă. Vezi tu, totul s-a întâmplat în seara asta când cu toții eram pe pistă. Eu și băieții doar ce ne-am întors acasă și totul părea atât de bine. Stăteam cu prietenii noștri și eu încercăm să fac pe Casanova, din nou, râde și îl urmez, întrebându-mă pe unde sunt restul prietenilor noștri acum. Cursa era pe cale să înceapă și cu toții am mers spre mașinile noastre. Erai și tu într-una dintre ele. La început, totul a decurs bine, asta până când traseul s-a schimbat puțin din cauza poliției și ei bine, trebuia să trecem prin centru orașului, expresia lui se schimbă ușor și ochii încep să îi lacrimeze. Tu erai cu el în mașină și un tir imens încărcat cu nisip venea din față. El nu a mai avut timp să vireze și.. Impactul a fost inevitabil.

Și atunci, parcă străpunsă de un fulger, totul revine înapoi. Închid ochii și imaginile din noaptea aia apar una câte una, în timp ce fiecare dintre ele rupe câte o bucată din inima mea.

Blake ne-a urat succes.

El mi-a spus că mă iubește și e mândru de mine.

Agitația neobișnuită din oraș.

Tirul imens venind din fața noastră.

"Te iubesc Raven".. vocea îngerească și totuși atât de îndurerată.

... Nathan

-Nathan! țip în timp ce realitatea mă lovește brusc și încep să plâng isteric. Unde e Nathan?!