Floarea soarelui

Uneori suntem atât de orbi, încât ghidați de societatea înconjurătoare, ajungem să nu mai observăm lucrurile cu adevărat importante din jurul nostru, decât atunci când acestea nu mai apar. Nu ni se pare nimic ieșit din comun, ba chiar, la un moment dat, ajunge să ni se pară normal ca, uneori, el să ne trezească cu un sărut, în timp ce pe noptieră zace o cană cu cafea recent făcută sau să găsim o floare pe perna de lângă noi, dimineața când ne trezim, iar el e plecat deja la muncă.

Realizăm cât de importante sunt aceste lucruri doar atunci când nu le mai avem, iar elementul surpriză nu ne mai veghează zilele.

Pentru mine, în ultima perioadă, a devenit rutină tot ceea ce fac, nimic nu mă scoate din ritm, și nici măcar nu știu dacă o va mai face cineva vreodată, pentru că nu cred că ceva, pe lumea aceasta, îmi va alunga norul de durere sub care am ajuns să trăiesc.

Până acum, nu am crezut niciodată că sufletul poate să doară atât de tare încât să nu te poți nici mișca. Cel mai important este că sufletul nu e un organ, poate de aceea nu mi-l poate vindeca nimeni, niciun doctor, nicio infuzie, cu nici un medicament sau plantă. Mulți spun că se va tămădui odată cu trecerea timpului și apariția speranțelor, însă pe al meu nu îl va mai însănătoși nimic, niciodată.

Dragostea neconsumată, îngerul blând ale cărui aripi au fost tăiate înainte de a învăța să zboare, nu face decât să zacă mistuit de dor, în cenușa în care o parte din el s-a transformat. S-a făcut frate cu durerea, s-a hrănit cu ea și a băut din amărăciunea ei, doar pentru a-și putea pedepsi spiritul.

S-a îmbrăcat în incertitudini și sute de întrebări încercând să afle dacă un suflet poate trăi fără geamănul lui și o inimă poate bate fără jumătatea sa, și uite că o face! Uite-o că bate ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, doar că o face mecanic, pentru că așa s-a obișnuit, deoarece creierul o împinge să lupte, încercând să îi sădească, încă o dată, sămânța speranței în suflet, însă pentru ce, nici eu nu știu, și cred că nici el. Poate că acesta este rolul lui! Poate că lui îi este dat să lupte cu inconștientul atunci când nimic nu o mai face.

Am venit, prima dată, aici, adusă cu forța de sora mea mai mică. În încercarea ei nebună de a mă scoate din starea de letargie în care am căzut, m-a târât, la propriu, în primele săptămâni, prin magazine, la cumpărături, făcându-mă să probez zeci de haine, dar niciodată nu m-am mai putut bucura de această activitate la fel ca înainte. Apoi, a încercat să mă ducă în cluburi, de parcă acesta ar fi fost al doilea pas din planul ei, construit cu grijă pentru a mă duce pe mine pe drumul cel bun, însă de fiecare dată rămâneam blocată la intrare, izbucnind în plâns, nefiind capabilă să pășesc înăuntru. Ca o ultimă încercare, m-a adus aici, o cafenea foarte liniștită, decorată în nuanțe calde de bej, spunându-mi, la fel ca și restul cunoscuților, că trebuie să dau pagina și să merg mai departe.

De fapt, toți încearcă să îmi arate că acesta nu e sfârșitul drumului meu, însă nimeni nu întelege că toate speranțele, visuri, planurile de viitor, tot ceea ce îmi călăuzea viața, lumina ce îmi transforma în zi până și cele mai întunecate nopți, ce putea învinge până și cele mai aprige geruri, s-a dus, s-a transformat în pulbere și a zburat în văzduh.

Întotdeauna am fost o elevă bună în școală, am terminat facultatea ca șefă de promoție, dar, cu toate acestea, nu am ajuns să înțeleg niciodată de ce nimeni nu m-a învățat ce să fac atunci când sufletul avea să îmi fie învăluit de frig, ce să fac atunci când nu voi avea nici o haină cu care să îl îmbrac, pentru că nimic fizic nu îmi va putea încălzi spiritul. Doar un alt spirit o putea face, sufletul meu pereche, doar că acesta nu mai este!

Singurul care îmi putea aduce primăvara, după cea mai geroasă iarnă a sufletului meu, a fost luat de crivăț și dus pe meleaguri din care nu va mai putea reveni niciodată.
Vântul verii, cerul senin cu soarele lui puternic va reuși să îmi mângâie corpul, așa cum mătasea rochiei, de culoarea ochilor săi, o face în momentul acesta, dar la ce îmi folosește o bucată de carne caldă când știu că nu va reuși nicicum să topească blocul de gheață în care mi-e sufletul transformat?