Viitorul de ieri

Fundul prăpastiei

Țin minte zilele în care-i ceream mamei să-mi spună ce-i dragostea iar ea îmi spunea orice numai ceea ce voiam eu să aud nu-mi zicea.
Dragostea este un sentiment prin care oricine trece,am trecut și eu,ai trecut și tu.Fiecare persoana pe care o lăsăm să intre în viața noastră ne va lăsa o cicatrice,fata pe care am iubit-o mi-a luat inima și dusă în adieri de vânt a plecat cu ea.Ea mă înțelegea,ea mă săruta,ea eram eu.Am cunoscut-o într-o zi de toamnă splendidă,castanul școlii își lepădase roadele,frunzele se învârteau în dansul vântului iar ea stătea chiar în mijlocul acestor bucurii de toamna,asemenea unei crăiese.De cum am văzut-o am știut că trebuie să fac orice-mi stă în putință să fie crăiasa mea.
În încercarea mea de a o cucerii am izbutit multe.Prima "ofrandă" a dragostei mele a fost un trandafir alb imaculat agățat în mijlocul nopții de ușa casei ei.I-am spus pe un bilet,nici mai mult,nici mai puțin decât:"Multă lume am văzut,doar pe tine te-am simțit /Multe inimi-s care bat,doar a mea se zbate-n loc./Multe zâmbete avut-am,doar al tău e cel smerit/Te privesc în orice zi,mă gândesc adesea.../Oare mâna ta poate-n brațe să mă ia?"
Odată pus trandafirul la locul lui,3 ciocnituri scurte și clare,iar în secunda doi,eu coborând scările,eram într-un fel mândru de isprava pe care am făcut-o iar în altul mă cuprindea frica referitoare la reacția ei.Așa că am coborât două etaje mai jos și nu am avut altceva de făcut decât să aștept momentul cumplit.
"Nu cred!~X~ vino să vezi ce trandafir"
De parcă biletul nu era acolo...
A doua zi după întâmplare nu știam ce să fac,să ocolesc fata cu pricina sau să o las să îmi taie calea?
La sfatul unui prieten m-am dus eu să o caut pe ea,așteptându-mă să mă ia în brațe.Dar ea cu un zâmbet plin pe față mi-a spus:"Îți mulțumesc dar nu merit.".Dumnezeu mi-a fost alături când am ascultat vorbele ce mi se spuneau,i-am explicat,tare și răspicat că una-i luna printre stele,una-i mama pe pământ,unu-i glasul tatei când mă ocărește,una-i ea și nu-i a mea.Simțeam obrajii cum îmi luau foc din cauza emoțiilor,erau rumeni ca roșiile bunicii în luna lui cuptor.
Crăiasa mea,cu mâna stânga iși alinta puțin o șuviță din părul ei bălai,atât de bălai încât Soarele apunea la vederea lui.Pe față purta un zâmbet ștrengăresc,iar eu,fraier și neiscusit,în ochii ei vedeam răspunsurile tuturor întrebărilor bărbaților.Știam că dacă voiam să-mi fie bine,trebuia să depind de ea.
Vorba lungă,sărăcia omului.Mi-am pus dorința pentru ziua mea cu vreo 8 luni înainte,mi-am dorit ca ea să-mi răspundă cu "Da!" la întrebarea ce aveam să i-o adresez.
Mi-am canalizat energia în inimă și am întrebat-o cu glas de mielușel:" Mă gândeam că poate,ai vrea,nu te oblig,doar voiam să știu,eram curios dacă,știi tu, ai vrea să fii iubita mea..."
În momentul în care așteptam cu inima la gură răspunsul,ea s-a întors și a fugit către sala de curs.Acela a fost primul moment din viața mea în care rușinea mă posedase,era în tot corpul meu,și nu înțelegeam de ce mi se poate întâmpla tocmai mie una ca asta.