Orfelinatul Greenwitch nu este tocmai cel mai favorabil loc pentru a-ți părăsi copilul. În schimb este cu mult mai bine decât lăsat în voie pe străzile mai mereu ploioase ale Londrei. Mâncarea veche și paturile tari nu erau confortabile pentru micii copii ce vor doar un loc de odihnă și protejat de natura tumultoasă. Nici căldura artificială nu era în toi, iarna, când vremea parcă vrea să se răzbune pe aceștia. Pentru a face economii, cei de la conducerea orfelinatului au decis, cu doi ani în urmă, să fie pornită căldura doar într-o singură zi din săptămână, în timpul iernii, iar vara deloc. Mulți ar întreba la ce le era de folos căldură în timpul verii, dar poziționarea orfelinatului în zona de munte le aduce acelor copii deasupra capului doar ploi lungi și furtuni înspăimântătoare.
Orfelinatul nu a mai fost renovat de multi ani, iar acest lucru se face perfect vizibil în interiorul clădirii. Peretii crăpați și scrijeliti de unii copii cu boli cronice căpătate de pe urma lipsei de afecțiune, mucegaiul negru si urât mirositor de prin unele colțuri și umezeala din altele sunt doar puține dintre semnele depravarii.
Trei bai comune îi așteaptă pe copii în capătul holului, iar pentru un număr așa mare de suflete nu sunt de ajuns. Cu mult timp înainte acest loc nu depășea 60 de sufletele însă acum, sub noua conducere, aceasta micuță casă deține cu mult peste 90 de suflete, iar numărul este într-o continuă creștere. Înainte fiecare copil avea un pat, acum fac cu rândul care sa doarmă pe pat și care jos pe podeaua de ciment.
Bucătăreselor bătrâne și urâcioase nu le pasau deloc de bieții copii care așteptau cu mare pofta chiar și un colt de pâine. Bucătăria, unul din locurile ce ar trebui ținute în cea mai mare ordine și curățenie, era plina de mucegai și grăsime asternuta pe gresia alba, iar restul lucrurilor nu erau mai curate. Cantina, nici ea mai prejos, avea mese șubrede ce aveau mai bine de 80 de ani și scaune pe care dacă te așezi comod e posibil să fii comod pe pământ.
Profesoarele, multe dintre ele trecute de vârsta tinereții îi urau pe copii. Stilul lor de predare era unul cu totul brutal, cureaua sau bastonul din lemn de cireș nelipsind vreodată din mâna doamnei Pankhurst, una dintre profesoarele a cărei ură pentru bieții copii era infinită. Pe lângă faptul că ele habar nu aveau ce obiect trebuia să predea nici nu îi învățau mare lucru pe copii. Doar doamna Bennett îi mai alina cu zâmbete și povești citite la ora ei de limba engleză. Uneori, pe furiș ea le mai aducea prăjituri făcute chiar de mâna ei ce pentru bietele sufletele erau un minunat cadou. Bunatatea acestei femei le ungea cu miere sufletele copiilor și îi facea dornici de viață, de cultură.
Din păcate viitorii locatari ai orfelinatului nu vor știi ce gust au fursecurile acesteia căci doamna Bennett s-a stins din viață acum două luni luând odată cu ea și puțina bunătate ce domnea în acel loc.
Pe cât de distrusă și oribilă era acea școală în interior pe atât de prestigioasă era în exterior. Nimeni nu știa ce se întâmplă cu adevărat în spatele acelei porți mari și nimeni nu va afla vreodată. Decât să fii fost numit "orfelinat" mai bine ar fi purtat denumirea de școală cu internat căci firavele suflete ce locuiau acolo asta simteau că este. Toată lumea era rece și distantă, copii erau batjocoriți și înjoșiți.
Majoritatea copiilor ce au părăsit orfelinatul la optsprezece ani nu au reușit să ajungă până în Londra pentru a spune cuiva prin ce chin au trecut. Multi dintre ei mureau pe drum de frig sau foame ori de tuberculoză sau pneumonie. Și chiar dacă cineva ar fi ajuns până în Londra nimeni nu i-ar fi crezut având în vedere prestigiul pe care îl deține această casă de copii.
În următoarea zi mai pleacă din orfelinat două suflete chinuite de nepăsarea și indiferența celor de la Greenwitch. Eliza, ce a împlinit frumoasa vârstă de optsprezece ani în urma cu doar patru zile, va pleca în lume alături de Ethan. Cei doi sunt ca doi straini unul pentru celălalt. Nu se cunosc și nici nu s-au văzut vreodată datorită separării băieților în corpul B, iar fetele rămânând în corpul A. În fiecare zi pleacă câte o fată și un băiat din orfelinat. Ca să se decidă din cine va fi formată perechea se trage la sorți câte un băiat pentru fiecare fată majoră. Regula esențială este ca la finalul zilei să plece o fată și un băiat, iar acum este randul Elizei Kendrick și a lui Ethan Richardson să respecte tradiția, ce datează încă de la începutul funcționării orfelinatului.
Cu o zi înainte se facuse extragerea, iar in aceasta zi cei doi alesi aveau libertatea de a-și lua ramas bun de la cei rămași în continuare în orfelinat și de a-și împacheta lucrurile nu prea multe și nu de o prea mare valoare. În timp ce Eliza își lua rămas bun de la absolut toți cei din orfelinat, chiar si de la doamna Pankhurst, Ethan nici măcar nu a vrut să părăsească camera în care a petrecut optsprezece ani din viața sa.
Seara veni temătoare din urmă cu o furtună aprigă. Cei doi adolescenți nu se gandeau decat la cum vor reusi ei să treacă, următoarea zi, de munții noroioși pentru a putea ajunge în Londra. Fulgerele luminau camera în care Eliza încerca să doarmă. Zgomotul era mult prea puternic pentru a se putea cufunda în lumea viselor așa că, tot ce putea face, era să stea și să se gândească la ce s-ar putea întâmpla mâine. Mai verificase pentru a cincea oară, în ultimele două ore, rochia de mătase, ciorapii, boneta și pantofii lustruiți cu ceară special cumpărați și aranjați pentru plecarea ei. Spre deosebire de ceilalți tineri care plecau în lume ea avea un punct de sprijin în societatea obscură și anume puținii bani lăsați îndeosebi pentru ea de către doamna Bennett înainte ca aceasta să își găsească liniștea veșnică. Banii nu erau mulți, dar erau destui cât să le ajungă până își vor găsi un loc de muncă și se vor putea întreține financiar.
Furtuna se mai domoli puțin și Eliza se hotărî că ar fi momentul să se culce. Emoțiile erau mari. Foarte mari. Iar frica de ceea ce ar putea găsi dincolo de zidurile orfelinatul nu îi dădea pace. Se covrigii în asternuturile zgrunţuroase și în scurt timp oboseala puse stapanire pe întregul ei corp.
În schimb, de cealaltă parte a orfelinatului, în corpul B, Ethan pătrunse de mult timp în tărâmul minunat al viselor. El nu era stresat. Știa că ceea ce avea să se întâmple, se va întâmpla și asta este tot. Dacă va muri cu siguranță o va face cu un rost. Se simțea pregătit pentru aceasta călătorie. Simțea că are o nouă șansă la o nouă viață. Era gata să se agaţe de ea trup și suflet și să nu o elibereze până ce nu obține ceea ce a visat toată viața lui. O familie.
