Cine suntem noi?

Capitolul 1

   Ce mult se aseamănă cerul cu pământul. Stelele sunt ca oamenii: unele stau grupate, ca o familie, altele depărtate, la mii de kilometri lumină unele de altele. Gândurile acestea îi alunecau prin minte în timp ce privea cerul înstelat de pe balcon. Era înfășurată într-o pătură, pe un mini-balansoar. Îi apăreau în față sute de imagini din trecut. "Nu, nu vreau să îmi amintesc" își spune ea în timp ce înfășură mai tare pătura. În seara aceea începea ploaia de stele. Și, fără să își dea seama, se aruncă în trecut.

   Era ultima zi din vacanța de vară. Toți se pregăteau pentru ultimul an de liceu și prin asta se înțelege petrecerea de la finalul vacanței, organizată mereu de seniorii liceului. Stelele străluceau pe cer și focul de tabără își înălța flăcările în ritmul muzicii care răsuna din casa plină de adolescenți petrecăreți. Curtea era în schimb populată în mare parte de cupluri, acompaniați de sunetul îndepărtat al valurilor care se spărgeau de mal. Fetele erau îmbrăcate în stilul anilor '90, cu mici ajustări de natură europeană , atrăgând privirile tuturor.

     — Thalia! când se auzi chemată, întoarse capul. O fată venea alergând spre ea, cu două sticle de bere. Pletele blonde păreau roșcate în lumina focului, iar ochii albaștri o fixau serioși.

    — Ce s-a întâmplat? spune Thalia, susținând privirea fetei.

     — Am venit să îți aduc ceva de băut. E petrecerea noastră, ar trebui să ne distrăm.

     — Elena..

    — Haide, te rog. Știu că vrei o sticlă, spuse ea, cu ochii mari și albaștri, ce păreau extrem de copilăroși în luminile focului de tabără.

    — Bine, dă-o încoace, spuseThalia și după duse sticla la gură. Cine a mai venit?

    — Păi, deocamdată doar cei din liceu. Am auzit că s-ar putea să vină și seniorii de anul trecut.

    — Serios? spune Thalia, simțind cum inima îi bate mai tare. Păi, hai să ne distrăm!

   Elena începu să țopăie în ritmul muzicii în timp ce se ducea spre casă. "Cine ar fi crezut că va veni vremea când voi fi în ultimul an de liceu?" își spuse Thalia, făcându-și loc printre oameni. Muzica bubuia în toată casa. Elena o luă pe Thalia de mână și porni spre o mulțime care dansa. Amândouă se lăsară în voia dansului, Thalia abia sesizând zâmbetul ștrengăresc al Elenei când aceasta o răsuci cu spatele la ea și o împinse spre un băiat. Inima ei începu să o ia la galop când văzu chipul dinaintea ei. Ciocnirea fu inevitabilă, mâinile lui prinzându-i talia și echilibrând-o.

    — Ăm, scuze, Chris. Chiar nu am vrut. Adică, vezi tu...

    — Nu e nimic, spuse el și se depărtă.

   "Proasto!" se apostrofă ea în gând. Era a mia oara când se făcea de râs în fața lui Chris. Pur și simplu se pierdea în ochii lui și își uita orice replică, iar el se uita ciudat la ea și pleca. Era sigură ca nu simte nimic pentru ea. Chris nu arătase niciun interes față de ea niciodată.

    — Elena, nu îmi vine să cred ce ai făcut!

    — Haide, recunoaște că ți-a plăcut, spuse aceasta și ridică de câteva ori din sprâncene.

    — Da, de parcă nu m-am mai făcut de râs în fața lui. Ce să îmi placă la asta?

    — Ei, haide, Thal, nu a fost chiar așa..

   Thalia nu mai spuse nimic. Se răsuci pe călcâie și porni în întunericul nopții. Valurile mării loveau acum tălpile ei goale, pantofii legănându-se în mâna ei. Stelele se reflectau în cuprinsul mării, luna tronând pe cerul lipsit de nori. Thalia lovi cu putere turnul unui castel de nisip pe care îl întâlni în cale, distrugând mica operă de artă pe care nici atingerea ușoară a valurilor nu au distrus-o.