Alina

Capitolul 1. ÎL VREAU

Panică.
Cuvântul potrivit pentru a descrie starea de infern instalată în fiecare colț al existenței mele.
Unde mă aflu e irelevant dar ce urmează să fac, greu de explicat.

De parcă aș căuta un semn de viață în corpul meu înghețat de emoție apăs repede cu degetul pe încheietura mâinii să verific pulsul și îl simt cum accelerează din ce în ce mai zgomotos.

< Sunt vie deși nu mă simt. >

Mâinile încep să-mi tremure ușor, picioarele îmi devin moi și instabile iar vederea îmi este încețoșată. Totul începe să se învârtă haotic în jurul meu și am senzația că nu va fi deloc plăcut ceea ce urmează să se întâmple.

Înaintez câțiva pași și-mi rotesc ochii în toate direcțiile de parcă aș căuta ceva.
Gândul de a renunța la toată această nebunie chiar înainte să se întâmple pare mai firesc ca niciodată însă, ceva în interiorul meu îmi spune să continui.
Îmi încleștez degetele în podul palmei ca și cum aș aproba decizia luată în mintea mea și hotărăsc să mă așez înainte să mă copleșească emoțiile complet.

Scot din geantă și privesc melancolică batista dăruită de bunica chiar înainte să plec, batistă pe care a brodat special pentru această zi inițialele mele alături de mesajul:
,, Nu uita niciodată să zâmbești. Bunica. "

< Oare ce-o fi făcând la ora asta? >
În timp ce mă gândesc la ea peste sufletul meu se așterne o umbră de tristețe.

Devin prizoniera propriilor gânduri și în mintea mea, ziua aceea, începe din nou să se deruleze precum un film.

Era o zi oarecare.
Eu mă aflam în grija bunicii iar părinții mei erau în drum spre casă. Pe o străduță perpendiculară cu strada pe care locuiam o ciocnire puternică între două mașini avea să ne schimbe viețile complet.
Acea zi oarecare a devenit astfel, în doar câteva secunde, un haos total.
Bunica a devenit brusc neliniștită, poliția și ambulanțele goneau zgomotos spre locul accidentului iar eu numai încetam să repet printre lacrimi cuvintele 'mami' și 'tati'.
În toată această agonie două mâini călduroase m-au ridicat în brațe și m-au făcut să mă simt în siguranță.

Afecțiunea din ochii albaștri ai bunicii îmi alina dorul de părinți de fiecare dată când priveam către ea. Chiar și așa, în următoarele ore am rămas cu ochii fixați pe ușa de la intrare așteptând ca în orice moment părinții mei să se întoarcă acasă.
Ușa însă, a rămas neclintită până în momentul în care, două ciocănituri ferme au întrerupt tăcerea.
Când așteptarea care-mi chinuise sufletul de copil mai bine de o jumătate de zi în sfârșit se încheiase am fost surprinsă să zăresc dincolo de ușă doi polițiști și nu pe cei care mi-au dat viață.

Am devenit la doar 6 ani, orfană.
De atunci, ceva în interiorul meu s-a schimbat și m-a golit de fericire. M-a golit de viață și mi-a umplut sufletul de un dor inexplicabil pentru familia mea, dor care mă însoțește în fiecare pas pe care-l fac. În fiecare respirație.

Deși am rămas în tutela bunicii iar ea, a hotărât să ne mutăm din Bucureștiul mult prea aglomerat pentru vârsta ei într-un oraș liniștit de la munte, nu am lipsit de la mormântul părinților mei în nici un an pe data de 21 iulie.
Aceste amintiri mă fac să devin vulnerabilă așa că, îmi închid ochii într-o încercare disperată de a-mi găsi echilibrul interior. Recurg la tehnica personală 'inspir- respir' care nu dă greș niciodată atunci când sunt neliniștită.
Refuz să mă gândesc unde sunt și ce urmează să fac.