Am plecat. Am plecat departe de tot ce iubesc, părăsită de inspirație și pofta de a trăi. Am fost tăiată din rădăcini cu propria voie. Nu știam că o să îmi fie așa dor de ea, nu știam că uneori mă simt pustie fără să vorbesc cu ea.
Crezi că o să te obișnuiești dar când pui capul pe pernă, luminile se sting complet și liniștea dăinuie, tot ceea ce simți e o singurătate prea groaznică pentru tine. Nu spui nimănui că te consumi pentru orice frunză căzută și orice picătură strivită de contactul cu pământul. Nu spui nimănui nimic. Dar chiar dacă ești tristă și pustie păsările tot o să zboare și inima o să bată.
Guri mici de oxigen, cu ochii înlăcrimați strângi de ele și tragi cu toate forțele dar ajungi să te sufoci. Ești din nou în același avion spre moarte.
Vreau să simt din nou căldura, să fiu cu ea ținându-ne de mână și râzând prostește la orice lucru dureros. Vreau să trăiesc din nou. Acasă nu e un loc făcut din pereți și lucruri, e făcut din sentimente și oameni.
Prietena mea nu face doar parte din acasă, ci e stâlpul de rezistența.
Timpul, când vrei să stea în loc are grija să treacă cât mai repede posibil pe lângă tine și când vrei doar să dispari din prezentul chinuitor se preface că uită să meargă.
Oameni noi, sentimente noi, poate pentru unii și prieteni noi, nu pentru mine. Singură, împingând pe toți de lângă mine. Nu sunteți ea!
Ea și cu mine am râde de acest grup de răsfățați, am vorbi despre fiecare și am spune cât de penibili sunt cu telefoanele lor scumpe și hainele lor mai valoroase decât ei. Dar uită-ma aici încercând să mă integrez, cel puțin așa ar trebui. Ei îmi zâmbesc, îmi spun că nu ar trebui să fiu așa timidă. Dar să fim serioși, cu toții știm ce înseamnă asta. Imediat ce părăsești încăperea ei o să înceapă să vorbească, despre cât de prost îmbrăcată eram, despre timiditatea mea dusă spre sălbatic. Poate nu spun asta cu adevărat dar eu asta aud.
Înainte eram noi și ei, acum sunt eu și ei. Și când ai impresia că poate chiar te împrietenești cu cineva, îți dai seama. Nu se uită la tine cum se uită ea, nu râde la glumele tale cum râdea ea și nu te înțelege cum te înțelegea ea.
Dar le mulțumesc celor ce au inventat vacanțele, să pot să mă întorc acasă. Să fiu eu, cu toate defectele mele dezvăluite fără rușine. Cu glumele mele proaste răsunand în toată casa și râsul ei acoperind tot. Și așa ajungi la gurile mici de oxigen și timpul ce a învățat să alerge fix când toată lumea voia să stea jos.
