Umbra

Prolog

 Am pierdut de mult contacul cu realitatea. Uneori nu sunt conștientă mai mult de cinci minute, alte ori sunt pierdută în întuneric zile întregi. Nu mai știu când am văzut ultima oară lumina soarelui sau când am inspirat aer proaspăt. În momentul în care am ajuns la o sută cinci zeci de zile de captivitate am început să pierd șirul numărătorii deoarece mintea mea îmbibată de droguri a început să dea rateuri.

Singurul miros pe care îl cunosc este cel de mucigai, iar umezeala ce mă înconjoară mi-a intrat în oase atât de tare încât nici nu mă mai deranjează durerea pe care mi-o produce ea.

La început am țipat, am implorat, am urlat și m-am zbătut până când funiile cu care eram legată mi-au intrat în carne. Acum m-am lăsat în voia lor, nu mai am putere să mă lupt iar rănile fizice nu mă mai dor așa tare ca la început. Nu mai am vlagă sa mă lupt cu ei sau mai bine spus cu el. Foame și setea rod în mine ca un vierme dintr-o carne putrezită, iar de baie am uitat complet. Unul dintre ei mai vine când sunt lăsată singură zile întregi și îmi sterge pielea cu o cârpă umedă, nu știu de ce o face dar știu că nu mă rănește atunci când o face.

Astăzi am rezistat trează mai mult decât am făcut-o până acum, dar corpul meu mult prea maltratat și privat de lucrurile care îl mențin în viață își cer drepturile și simt cum alunec pe o pantă întunecată, dulce uitare...

Zgomotele puternice de pași și uși trântite mă trezesc din negura ce m-a cuprins. O găleată de apă este aruncată asupra mea ca să mă trezească dar fără a avea efectul scontat. Nu sunt capabilă nici să mă mișc și nici sa vorbesc iar de văzut, nu pot să văd deoarece am o mască de somn pe ochi. Sunt epuizată! Uneori îmi doresc să își ducă la capăt amenințarea și să termine odată cu mine.

-Trezește-o! Aud o voce distorsionată și simt cum niște mâini trag de mine.

-Domnule, nu se mișcă și are pulsul foarte scăzut. Nu cred că va mai rezista mult.

-Atunci termină cu ea! I-ai tot ce i-a mai rămas și arunc-o ca pe un gunoi. Las-o să putrezească într-un șanț, ca să știe și Alvarez că răzbunarea e dulce. A luat inocența fetei mele, eu i-am luat-o pe a lui de tot. Nimeni nu scapă nepedepsit odată ce se leagă de mine și de familia mea.

-Bine domnule! Am să mă ocup imediat de problemă.

Ușurarea care mă cuprinde când le aud conversația prin ceața minții e divină. În sfârșit vor pune capăt chinului prin care am trecut și trec. Știu că sunt prea tânără ca să mor, am numai douăzeci de ani sau pe aproape, nu mai știu. Când m-au răpit de la ieșirea din club aveam optsprezece ani. Am vrut să fiu alături de Monica la împlinirea vârstei de douăzeci de ani și m-am lăsat convinsă să merg în club. Eu și cu Monica eram ca surorile. Mulți credeau că suntem gemene. Amândouă aveam părul lung, brunet și puțin ondulat, constituția la corp o aveam cam aceiași deși eu am formele puțin mai generoase decât ea. Amândouă avem același albastru glacial la ochi și ca o completare aveam până și aceleași gesturi. Cine nu ne cunoștea ne putea confunda cu ușurință. Diferențele dintre noi erau de natură socială mai mult. Ea făcea parte din pătura superioară a societății iar eu din cea de jos. Ea avea ambii părinți în viață iar eu eram orfană de la nouă ani când părinții mei au murit într-un stupid accident de mașină provocat de un șofer beat.

Ceea ce ne-a adus împreună a fost bursa pe care am câștigat-o cu inteligența mea peste medie. La șaisprezece ani eram deja în primul an de facultate la Științe politice și Drept, acolo am cunoscut-o și pe ea. O fată pusă pe șotii, exuberantă și plină de veselie, nu aveai cum să nu o remarci și să o îndrăgești. Atrăgea atenția ca un magnet.

Prima oară când ne-am văzut, am intrat una în alta pentru că nici una nu era atentă pe unde mergea. Ne-am privit ca într-o oglindă și am rămas frapate de asemănare, apoi curiozitatea ne-a făcut să ne cunoaștem mai bine. Nu aveam de unde să știu că prietenia mea cu Monica Alvarez mă v-a arunca în hăul acesta de întuneric și durere.

Două mâini îmi smulg și puținele haine pe care le mai am pe mine, iar o pereche de pași se aud acum îndepărtându-se. Ultimul lucru care îmi mai rămăsese și nu se atinsese nimeni de el era puritatea mea, care acum se pierde și ea, odată cu ultima fărâmă de legătură cu lumea reală. Durerea mă copleșește și îmi simt corpul rupt în două atunci când ceva dur mă penetrează, un singur geamăt gros îmi iese din gâtul rănit de atâta țipat și lipsit de apă, două mâini un pic aspre îmi țin talia imobilă și simt cum îmi curge ceva fierbinte repede în jos pe coapse, iar calvarul îmi pare că ține la nesfârșit. Nu credeam că se poate mai rău de cât eram dar se pare că viața, dacă o pot numi așa, tocmai îmi demonstrează că un rău nu vine niciodată singur, vine însutit și plin de durere.

Un „îmi pare rău" aud pe fundalul liniștii din cameră spus de o voce groasă distorsionată din cauza corpului meu care încetul cu încetul ceda treptat. Ușurarea mă cuprinde ușor pornind de la picioarele pe care acum le simțem plutind, bazinul care nu mai avea nici urmă de durere în el, coastele care erau jupuite și probabil rupte nu mai exercitau presiunea de până acum, mâinile, o Doamne, mâinile mi le simțeam divin de parcă îmi erau masate de cel mai bun maseur. Piele începea să mi se înfierbinte și nu mai simțeam umeziala care îmi ținuse de urât până acum, iar capul nu îmi mai zvcnea de durere și simțeam o usoară amețeală plăcută. Masca de pe ochi îmi era acum îndepărtată dar lumina era prea intensă pentru ca să mai pot vedea ceva în afară de o umbră ce plutea deasupra mea, iar ușurarea m-a cuprins, ducându-mă acolo unde trebuia să ajung de mult era aproape binecuvântată.

Nu am mai simțit nimic!