Trecutul în delir.

109 7 2

de Newtonn

de Newtonn

Vântul îi străpunge pletele bălaie într-un dans hipnotizant,

dar el nu se gândeşte oare, că se-apropie de neant?

Cu paşi repezi-naintează, fără să privească-n faţă

spre tenebra adâncitură ce-i va fi cămin o lună.

Umbrele o-ndeamnă să încheie odată infinitul elogiu,

dar efemerul soare o împinge-n orologiu,

ce-i arată că mai are, mai puţin de 5 secunde-amare,

iar ea.. stă, să vadă, ce o mai aşteaptă.

Din obscuritatea-amară o fantasmă aurită,

iese din adâncuri pentru a o înrăuri adormită.

Dar ea ţine ochii mari, şi speră la ce-i mai bun,

c-a fost suflet lăuntric absorbit de cel nebun.

Fantasma-i dă răgaz de vrute, să reflecte la nevrute.

şi ea pătrunde-n trecutul eter, ţintuit în purgatoriu,

dar nu se gândeşte oare, că odată intrată, rămâne acolo obligatoriu?