Un an în Terra Novior ---- vol.1 ---- Sub Flamură

Capitolul Unu: Nu se știe niciodată... ---- Chemarea Arianei

Eu trebuiesc a lămuri clar și tare ce mi se întâmplă mie la data și ora la care scriu aceste evenimente și mai presus de toate cine sunt eu.

În primul rând, numele meu este Apopei Clara. Sora mea de cinci ani se numește Elena și fratele meu este pe numele lui Gheorghe. Mama noastră, Emanuela, trăiește de mai bine de patruzeci de ani și aș zice că are de spus la adresa mea numai rele. De pildă, că aș avea o masă cam mult prea mare pentru cei treisprezece ani, trei luni și trei sferturi de lună ai mei, că sunt hâdă și pitică (fapt care se poate vedea de la două mii de leghe că nu e așa) și nu-s nici așa de zveltă pe cât se pare, că am numai gânduri ucigașe în mintea mea cea „neformată încă pentru a gândi lucruri patriotice și eroice de-a dreptul ca mama ei" și pe deasupra că aș fi mult prea răsfățată ca să pot circula pe această planetă fără a mă plânge de calitatea aerului. Tatăl meu, Nicolae, nu crede deloc ceea ce zice mama. El e, în orice caz, mai mare de înălțime și nu de vârstă decât mama. Are o față luminoasă, rotundă ca o lună plină, cu ochii de un albastru închis ca al unor lacuri pe care îi moștenesc. Acești ochi sunt plini de înțeles și de prietenie, cu ei parcă se uită în adâncul sufletului celuia cu care vorbește cu un grai de miere rostit de buzele sale mici de coral. Are de asemenea un nas destulde mic pentru un bărbat și deloc cârn. E slab, cu gâtul potrivit de lung, lat în umeri și poartă întotdeauna o ținută îngrijită care conține ceva negru de abanos. Părul îl are tot de această culoare și pielea, ca ceara de la lumânări: nici albă, nici galbenă. Atitudinea îi e ca și căutătura: prietenoasă, grijulie, sinceră ,sfătoasă. Lui i se poate spune: „Bun ciocan te-a ciocănit/ Că frumos te-a potrivit!". Și tot acest „bun ciocan" m-a lovit pe mine; așa cum știu toți că sunt: slabă de la atâta muncă, cu mâinile mari ale tatălui meu, cum e laptele de albă, moștenitoarea feței tatălui meu și a nasului acvilin al Cleopatrei și mai apoi al mamei mele, cu gura mică și buzele trandafirii. Trupul are o formă plăcută vederii, am brațele destul de puternice, picioarele lungi și tălpile destul de mici. Port mai mereu o rochie roșie foarte interesantă: strâmtă și nu prea în partea de sus și semănând cu un clopot umplut cu dantelă neagră în partea de jos. Port și pantofi fără toc, de lac, culoarea nopții înnorate. Părul tot de această culoare îmi este, lung și văluriu. Eu îl împletesc în fel și chip. Elena e seamăna mea leită, doar că are părul ca grâul copt și ochii căprui ai mamei mele și foarte creț, ca și al tatălui. Atitudinea ei nu e încă formată, dar e cam ca a mea: visătoare, optimistă, veselă, creativă și imaginativă. Ea e reflexia mea la vârsta ei. Fratele meu, Gheorghe, este cu ochii negri, mari și gânditori, fiind major. Are părul ca al mamei întru totul (adică și drept) și nasul tot de la ea. În rest, seamănă cu tatăl meu și al lui. Atitudinea sa e între mama și tata: laconic, dar nu dur; prietenos, bun , altruist, serios, foarte puțin și foarte arareori impulsiv. Știe să creeze fără să distrugă: deja lucrează la un volum de filosofie în care scrie despre pacifism și importanța sa în toate domeniile- de la politică la cultură. În afară de asta, mă mai și ajută pe lângă casă. Într-un cuvânt, face tot ce vrea , cu condiția să facă bine. Eu am o atitudine între cei doi: gânditoare, pozitivistă, sfătoasă, puțin nesigură pe mine, amuzantă și grijulie, cu o imaginație mai bogată ca orice vistierie din lumea asta mare. De mama am uitat să mai zic. Ei îi dăm numele de cod Ursana. De ce? Fiindcă e un fel de Ursan din „Dan, căpitan de plai", numai că în versiune feminină: cam scundă, întrucâtva vânjoasă ca un soldat ce este, un om de o față ciudată, dar frumoasă; cu ochii negri ca de căprioară și dușmănoși. Buzele ei mici și palide rostesc aproape de fiecare dată un grai laconic cu o voce mereu stridentă ca un strigăt de luptă; bineînțeles înafara dăților când mă insultă în fel și chip. E prea strictă poate cu mine, cu Elena și chiar cu ea însăși. La urma urmei, nu e general sau așa ceva! Are nasul pe sus și la propriu (adică foarte ascuțit și mic), și la figurat. Ea poartă mereu haine cernite sau ca zalele vechi în culoare. Părul ei ca grâul copt și lung până la pământ și-l lasă de obicei desprins.