Vineri am plecat spre Mârșa...pe la ora 8.
Am trecut de Veștem și de alte localități, și deja începea sa se vadă putina zăpadă, intr-o parte, în alta...
Intram în Subcarpati. Probabil un lucru normal pentru toți. Dar pentru mine a fost un soc.
De ce? Pentru ca în timp ce priveam munții cei falnici ai tarii, în timp ce priveam zăpada de pe brazi si zaream câte un vârf de munte ce se răcorea în ceata densa care parcă voia sa acopere pământul, meditam la un lucru:
AVEM O ȚARĂ ATÂT DE FRUMOASA ce sta și ne suporta toate lucrurile urate pe care le facem iar noi o distrugem. E trist ca zic asta, dar chiar o distrugem. Mă uitam și vedeam tristețea pădurilor. Știau, simțeau ca peste câțiva ani, cerneala stilourilor noastre va fi pusa pe ele. Știau ca peste vreo 5-6 ani, chiar mai puțin, hainele noastre vor ședea pe ele.
Știau ca în viitor vor simți dinți de fierăstrău la baza tulpinii.
Dar mai știau ceva. Știau ca fără ele noi nu vom rezista prea mult timp. Știau ca vom ajunge sa realizam, sa inventam, cum a făcut omenirea în toți anii astia, un nou... oxigen. Pardon, sa încercăm! Credeți ca o sa reușim? Sincer nu prea cred. Și nu vom reusi. Pentru ca Dumnezeu ne-a dat, iar noi distrugem.
Mă mai uit o data la pădure. Și mai văd ceva. Văd încercarea ei de a zâmbi. Deși noi nu facem nimic altceva decât sa o tratăm ca pe o jucărie, ea ne dăruiește ceva fără de care nu vom putea trai.
Iar acum, când stau la birou, adică stau la un copac, mă mai uit încă o dată la pădurea zărită zilele trecute. Îmi imaginez că nu există. Ceva trist...văd șosele, văd masini și vad aer. Dar nu un aer proaspăt produs de pădure, ci un aer monoton plin de energie negativă a oamenilor.
Mulțumesc pentru atenția acordată. Iar de acum, poate acordăm un gram de atentie și pădurii.
YOU ARE READING
Viaţa e nasoală
Short StoryMă numesc Răzvan, şi prin această proză scurtă încerc să mă exteriorizez, şi doresc să împărtăşesc cu voi opinia mea despre viaţă şi influenta persoanelor din jur asupra vieţii tale.
