Care-i treaba cu inimile frânte?

unu

          Dormitul este, într-o mare măsură, precum înecul. Uneori, Paula Noapteș se scufundă, învăluită de întuneric, iar apoi se îndreaptă înspre suprafață, gâfâind, până când se afundă din nou. Se trezește cu un fel de tresărire alarmată, fără să fi avut vreodată un coșmar. Ca de fiecare dată, este încă prea de dimineață; singura lumină din cameră provine de la ceasul de deasupra televizorului. Aspiră, pe urmă, scurt, pe nas și clipește de câteva ori pentru a-și alunga orice senzație de somn pe care încă o mai simte.

          Uneori, inima începe să-i galopeze atât de repede, iar respirația-i devine atât de neregulată, încât se întreabă dacă nu o să moară până la urmă.

          Trezitul este, pe de altă parte, mult mai exasperant. Este atât de liniște încât își poate auzi propria respirație, prea neuniformă pentru o dimineață de iarnă, încât poate să audă vântul șuierând în afara casei; chiar și gândul de a părăsi căldura în care este învăluită o face să își încleșteze pumnii în pernă. Strada este, în același timp, calmă – câteva mașini, câțiva pietoni. Cu cât stă mai mult în liniște, cu atât gândurile îi devin mai gălăgioase. Pe tavan sunt decorate o serie de planete fosforescente, cu contur neregulat și subțire, dar care își fac apariția atunci când Paula se uită fugitiv la ele. În mijloc se află constelația Fecioara, cu Spica lucind lângă liniile ce o conturează, iar lângă ea o mulțime de planete și sateliți naturali, precum Pământul cu Luna, Saturn cu Titan și Soarele. Desenele îi conferă o impresie de odihnă, astfel, ea privește foarte atentă, absorbită de ele și de ultimele momente de singurătate adevărată din acea zi. Din clipa în care se va ridica de pe așternut, ziua va începe într-adevăr, iar fața i se crispează într-un început de emoție bine cunoscut.

         Nu se simte în largul său nici atunci când aprinde lumina și pornește muzica. Se uită la hainele ce stau de aproape zece ore pe scaunul de lângă birou până când aruncă o privire ușoară, aproape imperceptibilă înspre fereastră, la cerul ce începe să prindă nuanțele caracteristice zilei. Poate că dacă nu ar fi avut parte decât de aproape cinci ore de somn ar fi putut începe prima zi într-o altă manieră. Mai destinsă, mai tainică.

          În urmă cu patru zile înainte de terminarea vacanței intersemestriale, a completat fișa transferului școlar cu speranța că va fi acceptată. În urmă cu o zi își pierduse trei ore așteptând în cancelaria noului colegiu, cu o carte în mână și căștile în urechi, voind să fie printre primele persoane care văd lista elevilor transferați. În urmă cu câteva ore de abia accepta ideea că a trecut de ultima zi în care pusese piciorul în acea clasă, în școala cu holuri înguste și clase cu bănci măzgălite cu marker permanent și pix albastru. Și, odată cu asta, i s-au luat o parte din frici, dar i s-au acumulat altele.

          Înainte să iasă din cameră, își trece degetele peste materialul gri al rochiei. Mâinile ei sunt reci, umede și palide și îi amintesc de motivul care le induce în această stare. După un moment de ezitare, stinge lumina și pășește înspre bucătărie cu o atitudine încordată. Pentru o secundă se uită la toți, iar mai apoi își fixează privirea asupra vrafului de hârtii de pe masă, aparținând fratelui ei.

          ― Crezi că ai putea să-mi faci loc la masă? îl întreabă în timp ce se așează pe scaun.

          Nu sunt singurele persoane din cameră, dar părinții ei se mulțumesc cu un simplu "bună dimineața" spus pe fugă. Urmează o clipă de tăcere încurcată, când băiatul își ridică privirea din notițele de pe foi și începe să le adune într-un teanc mai ordonat.

          ― Dumnezeule, nici nu ai intrat bine pe ușă și mă doare capul, exclamă el.

          ― Durerea este bună, i-o întoarce ea. Înseamnă că încă ești în viață. Este un sentiment puternic.