Corpse

          A trecut un sezon. A trecut şi copilăria mea. Era vecin cu mine şi îl observam uneori, dar nu ştiam cum îl cheamă. Nu ştiam nimic despre el, iar de câte ori ne întâlneam mă fixa cu privirea şi zâmbea. Avea un zâmbet frumos şi acel ceva ce îi sclipea în privire. Şi gropiţe. Da... cele mai frumoase gropiţe din lume. Dar sub acel surâs tainic se ascundea un oarecare monstru, un oarecare băiat. Era la fel ca ceilalţi, deşi părea deosebit. Nu era special... dar în acelaşi timp mă fascina prin tot ceea ce îl definea. Era ca o frunză toamna. Cu cât timpul trecea, la suprafaţă strălucea de culoare, dar în interior murea, se ofilea.

          Eram sedată de iluziile  poveştilor de dragoste din filme şi visam la o astfel de realitate, dar viaţa mi-a arătat că aşa ceva nu există. Povestea rămâne un basm fără sfârşit. Mintea mea era un templu al venerării  fiinţei lui. Şcoala mergea incredibil de prost, certurile cu părinţii şi ceilalţi erau la ordinea zilei. Şi cu toate astea, avem propriul meu sanctuar. El... El făcea ca lumea mea să pară perfectă, dar avea şi el defecte. Şi eu la fel. 

          Ştiam că tot corpul meu răspunde zâmbetelor şi privirilor sale. Ştiam... şi încercam să mă stăpânesc, dar nu puteam; încă nu pot. Reuşea să îmi controleze starea cu doar un singur gest. Simţeam cum pământul se surpa sub tălpile mele, iar eu... eu eram în transă. Îl urmăream în timp ce se apropia, iar plămânii îmi explodau, o durere subită de cap mă cuprindea, iar vederea mi se înceţoşa. Nu îmi puteam susţine greutatea şi nici vorbele. Deveneam treptat o marionetă. A lui. Şi poate că asta sunt şi acum şi voi fi ceva timp de acum înainte pentru că el a fost primul. 

          Primul care m-a făcut să mă simt aşa. Şi nici nu s-a străduit.