Pe jumătate demon...

Chapter 1

Deşi sunt într-un somn profund pot auzi ce se întâmplă în jurul meu. Aud picăturile reci de ploaie cazând cu mare zgomot pe străzile Londrei. Aud cum oamenii uzi cum înjură şi jignesc bieții oameni ai strazii. Nu mai pot dormi. Mă întind puțin ,apoi mă ridic leneş din pat. Privesc pe geamul ud,privesc copacii dansând în bătaia puternica a vântului. O lacrimă îmi curge văzând anumiți oameni loviind oamenii străzi. Ştiu cum e să fi urât,să nu ai fericire. Încerc să ma liniştesc,simt cum mă enervez şi fiecare părticică a corpului meu tremură de furie. Nu mă mai pot stăpâni.Din partea de joz al spatelui meu răsar doua perechi de aripi de foc.

Încerc să nu îmi iau zborul atacand persoanele fără suflet. Îmi întorc privirea spre pragul uşii(evitând fereastra) şi îmi văd mama privindu-mă cu frică. Mă calmez şi giganticele aripi dispar.

-Vino la masă...îmi spune cu ură,degeaba o iubesc când ea nu are sentimente pentru mine.

Pocnesc din degete şi pijamalele mele sunt înlocuite de nişte haine de culoare închisă.

Mă îndrept spre bucătărie . Acolo tata mă priveşte cu scârbă,în timp ce mama preferă să mă evite. Fratele meu cu un an mai mic încă crede că sunt doar o servitoare. Strâmb din nas nemulțumită de ce se întâmpla în bucătarie. În capul meu vocile tot urlă "Nu îi mai lăsa să te trateze aşa! Fă-i să sufere! !!! De ce???? De ce??? Îți fac asta când erai mică parcă te iubeau,acum ai devenit un demon. ...mulțumită???" De parcă ar fi vina mea că ei mă urăsc! Îmi iau tartele cu căpşuni de pe masă şi le mănânc în camera mea. Mă uit la ceas,aştept să îmi vină profesoara. "Părinții" mei au preferat să învăț acasă,poate le e ruşine cu mine....

Telefonul scoate un sunet. Se pare că mama a preferat să îmi dea mesaj că azi nu învăț de cât să mi-o zică în față.

Mă uit,iar,pe geam văd tristețe şi aş vrea să văd mai indeaproape răutatea. Tot sunt un demon ...

Pocnesc din degete şi pe mine apar haine groase, în mână având o umbrelă neagră.

Pocnesc iar din degete ,de data asta apar în fața casei mele. Înaintez printre picăturile de ploaie. Mă uit în stânga,în dreapta văzând ură în privirile oamenilor. Aud țipete din case în care locuiesc familii ce ar parea fericite (din afară). Aud copii urlând când palma grea a unui adult (care în momentul acela nu îşi dă seama ce face) atinge pielea lui firavă. Inima (dacă o am) mi se încălzeşte când văd ca regretă iar apoi se împacă cu pupici şi lacrimi pline de adevăr. Un zâmbet îmi apare fără să-mi dau seama când un simplu om îi dă unui om al străzii bani de o pâine caldă. Eh,m-am înşelat...nu e doar rău aici.

Îmi continui drumul,ştiind că vor fi lucruri care mă vor deranja. Acest gând de-abia s-a cuibărit în mintea când vad că un băiat ce scoate un cuțit din buzunar vrând să atace o femeie. Simt cum ochii îmi ard. Aripile îmi apar ,luându-mi zborul şi înainge să atace biata femeie eu apar în fața lui.

-Dacă te atingi de ea,vei regreta!

Văzându-mă, scapă cuțitul,împietreşte de frică ,ochii lui emană disperarea de a scăpa de privirea mea ucigătoare.

-Dacă vei mai face rău cuiva,promit că vei regreta!

Mă liniştesc,acesta fuge disperat. Nu cred că va mai face rău...

Privesc spre el cum fuge şi mă gândesc că oamenii se pot schimba...o persoană fără minte (după parerea mea) a zis că oamenii nu se schimbă şi doar ajungi să îi cunoşti mai bine..
Cât se înşală! Dacă te schimbi tu ca persoană,ca si caracter ,nici măcar tu nu te vei mai cunoaşte. Doat te schimbi,nu?

Eu m-am schimbat mult, şi mă surprind în fiecare zi. Nu mă mai cunosc deloc şi totuşi fac ,eu,un demon,fac şi lucruri bune. Acum am salvat o femeie si probabil am schimbat un om în bine.

Dacă sunteți oameni buni,încercați să nu vă schimbați. Să vă cunoaşteți pe voi...