Cipicii unei balerine

Capitolul IV

       16. IX. 2013- Bucureşti, România

       Ora 17:00

Mă aflam în sala de repetiţii şi parcă dansam aici de o grămadă de timp. Era cam târziu, iar afară era destul de întunecat. Datorită gradului meu de prim-balerină, aveam acces 24 de ore din 24 de ore în instituţie, inclusiv în sala de repetiţii. Aşadar, în ultimele zile, am stat mai mult aici decât acasă. Priveam pe fereastră cum ploaia cade din cer uşor, pe pământ, răcorindu-l. Eram destul de obosită, căci deja începusem să mă culc la sau după 12 noaptea, pentru a repeta coregrafii, aşa cum spusese directorul. Aveam cearcăne vizibile sub ochi. M-am oprit din visatul cu ochii deschişi şi am reînceput să dansez. Actul III era destul de uşor, faţă de primele două, cel puţin pentru mine. Dar cu Sebastian ca şi coregraf, părea extrem de dificil. Era un bărbat atât de influeţabil şi de perfecţionist, poate chiar exagerat de perfecţionist, încât ne dădea dureri de cap. Însă, ştiam că nu îl cunosc şi că nu va mai trece mult timp şi îşi va arăta adevărata faţă, deci trebuia să fiu pregătită. Nu regretam alegerea făcută. Am dat drumul casetofonului din nou, şi am început să ascult muzica. Dansam cum puteam eu mai bine, cu atâta pasiune, încât aveam impresia că eman căldură şi fericire, chiar dacă eram obosită. Fiecare piruetă necesita multă energie din partea mea şi chiar şi eu mă miram de unde pot să mai dau. Dar, m-am oprit dintr-o dată, amintindu-mi de vorbele mamei. M-am aşezat pe jos şi m-am gândit la ea şi la ce mi-a zis. Ultima mea convorbire cu ea, mi-a rămas întipărită în minte şi nu puteam să o uit. Era mândră de mine şi este, mi-a cerut să o vizitez şi mi-a zis că o să vină ea la mine, până la urmă. Dar nu a făcut-o şi nu o condamn. M-am ridicat şi am continuat. Dansam şi mă chinuiam să o scot pe mama din cap. Ştiam că nu mă vede nimeni. Voiam să radiez şi să arăt minunat, să dansez extraordinar. Aveam de gând să mă eliberez, să fiu eu însămi cu adevărat. Acordam fiecarei mişcări tot ce era necesar ca să iasă perfect: energie, calm, bucurie, curaj, atitudine, talent, pasiune, putere, cunoaştere. În timp ce mă învârteam pe vârfuri, în bine-cunoscuţii mei cipici, privirea mi-a zburat asupra lojei, unde am văzut o umbră după perdeaua vişinie. Continuând să dansez, m-am apropiat subtil de siluetă şi am încercat să descopăr, de la distanţă, cine mă urmăreşte. Nu voiam să îşi dea seama că am observat-o. Atunci, am surprins un chip blajin care a chichotit uşor, ce avea în mână un caiet. Nervoasă, am oprit  muzica şi am urcat scările către balcon, cât ai zice peşte. Cine este şi de cât timp stă acolo? Când am ajuns, nu îmi venea să îmi dau crezare ochiilor. Tot timpul acesta a stat acolo, văzând tot ce am făcut, fiind în preajma mea fără ca eu să ştiu şi desenându-mă...

- Lucas! Ce cauţi aici? De cât timp stai acolo? am spus, observând că îmi tremură vocea.

S-a mulţumit să se apropie de mine şi să îmi zâmbească foarte cald. Ochii săi emanau nevinovăţie, dor şi bucurie, respect. Doamne nu credeam că aveam să îl mai văd vreodată. Mi-am coborât privirea lent, observându-i caietul cu desene în creion din mână. Am fost şocată când m-am recunoscut în acele desene.

- Lucas, dă-mi desenele! am poruncit enervată şi speriată. Cine ştie ce voia să facă cu ele. Oare voia să se răzbune pe mine că am fugit atunci? Şi eu care doream să îl iau în braţe.

-Nu! Eşti aşa frumoasă când te învârţi, când emani pasiune şi transpiri. Când uiţi de tine şi de tot ce te încornjoară şi te dăruieşti dansului cu toată fiinţa ta. Ce vorbesc, tu eşti frumoasă mereu! Eşti muza mea, Elena! Nu am să te pierd, abia ce te-am găsit! a spus toate astea cu o voce atât de sinceră şi puternică, încât am rămas preţ de câteva clipe pierdută în ochii lui dulci şi frumoşi. M-am adunat şi am afirmat şocată: