Hedonism

Hedonism

Fusese o greşeală să aleagă acel drum spre casă. Ciudat cum nu şi-a dat seama până în acel moment, când deja este prea târziu, de alarma internă care îi tot dăduse semnale că ceva nu este în regulă de când a pus piciorul pe acea stradă pustie. Se oprise în cercul făcut de becul stâlpului de iluminat - singurul stâlp funcţionabil de pe acea stradă - simţind că ceva sau cineva îl urmărea. O teamă ilogică îi cuprinde inima, forţându-l să nu facă nici un pas în afara siguranţei oferită de lumină. Ca şi cum ceva îl pândeşte din întuneric, numai că nu poate să distingă nimic în afară de umbrele întunecate ale coşurilor de gunoi şi cutiilor poştale.

Şi totuşi, ceva îi spune că există cineva ascuns în abisul din jurul său.

- Este cineva acolo? întreabă, crispându-se când realizează că dă glas la ceva atât de idiotic.

Şi dacă este cineva acolo, dacă are gânduri necurate, atunci nu i-ar răspunde, nu?

Numai că sentimentul de pradă nu dispare - părea chiar să se intensifice - iar el nu ştia ce altceva ar fi putut să facă.

Brusc, simte pe cineva mişcându-se în spatele său şi se întoarce rapid, pregătit să înfrunte primejdia iminentă. Numai că nu vede pe nimeni. Strada este la fel de pustie şi întunecată în spatele său ca şi înainte.

Cum a putut să meargă pe această cale fără să realizeze lipsa stâlpilor de iluminat?

Un sunet... aripi puternice bătând vântul... se aud, iar el se întoarce, din nou, doar ca de această dată să vadă forma întunecată a unui bărbat imens stând la graniţa dintre lumina artificială şi întuneric natural.

Capul bărbatului se înclină într-o parte şi apoi în cealaltă, ca şi cum îl măsoară. Un gest inuman, mai mult mişcarea unei curioase păsări, decât a unei fiinţe umane care îi trimite un fior rece pe şira spinării.

Nu era acolo cu câteva momente în urmă. De unde a apărut?

- Ce doreşti? şopteşte bărbatul, îndepărtându-se de umbra ameninţătoare.

- Să fugi, afirmă o voce ca o mie de cuţite ciocnindu-se unul de altul, rănind timpanele celor care o aud.

Pentru o clipă, bărbatul nu înţelege. Să fugă? Să fugă de ce? Dar apoi vede cărbunii încinşi aprinzându-se în locul unde ar trebui să se afle ochii necunoscutului şi două umbre întunecate încep să crească în lateralul umerilor lui, ca nişte nori de furtună furioşi, furând lumina becului şi refuzând să o elibereze. Asta, mai mult decât afirmaţia necunoscutului, îl face pe bărbat să se întoarcă şi să o ia la goană.

Moment în care începe distracţia adevărată.

Adrenalina este eliberată în corpul bărbatului, făcându-l să fugă mai repede, îndreptându-i picioarele spre siguranţa străzilor populate de oameni, sub apărarea luminii artificiale. Inima îi bate rapid, în timp ce îşi ţine privirea înainte, refuzând să fie un clişeu şi să se uite înapoi ca să vadă secera planând deasupra capului său. Îi poate simţi respiraţia sulfuroasă şi fierbinte atingându-i ceafa, ceea ce îl face să se forţeze şi mai mult. Să fugă mai repede. Mai tare.

Un pas îl desparte de siguranţa oferită de o stradă aglomerată.

Un pas. Atât de aproape şi totuşi atât de departe.