Până ne vom revedea |Renee Collins|

Prolog

   Plaja este pustie. În lumina crepusculară, valurile se sparg de stânci, lăsând în urmă dâre de spumă albă. Nisipul sclipeşte ca oțelul ud. Iarba se leagănă ușor în briza sărată a serii. Într-o continuă schimbare şi totuși mereu aceeași. Îmi imaginez că plaja a arătat la fel încă de la începutul veacurilor.

   Pășind pe terenul moale, mă simt purtat de timp, într-o seară străveche, cu eoni urmă. Cu mult înainte ca unchiul meu să-şi revendice acest teren. Cu mult înainte ca omul să îndrăznească măcar să murdărească aceste țărmuri.

   Aş vrea ca fantasma mea evanescentă să fi fost adevărată.

   Privirea îmi alunecă asupra reflexiei lunii pline în apă. Se frânge in mii de cioburi pe apa mării negre, tulburată de fiecare undă. O formă mică, albă îmi atrage atenția. Este chiar în luciul reflexiei, astfel că abia o zăresc.

   Intru în valuri. O pasăre moartă şi şchioapă, se rostogolește  înainte şi înapoi în spuma albă. Are aripile întinse, pieptul înspicat alb cu maro.

   Iau mica făptură în palmă. Ce o fi omorât-o oare? Ciudat. Nu pare rănită. S-o fi înecat in mare? Apuc ușurel între două degete picioruşul ei fragil. Observ un inel de metal prins la încheietura. Mă cuprinde un fior. Mă uit mai atent şi am vaga impresie că este gravat cu numere şi litere. Ceva mă face totuși să rezist ispitei de a descifra. Nu pot spune ce anume.

   Oricum, ce mai contează? Biata făptură e moartă, ceea ce-mi reamintește că nu există cale de întoarcere. Timpul şuieră, ca vântul. Şi nu doar creaturile mai slabe precum această mică pasăre îi cad pradă. Până şi cel mai puternic om va cădea răpus de lovitura-i necruțătoare.

   Depun pasărea în apă. În vreme ce refluxul o poată departe cu el, mă resemnez cu acest adevăr. Curând, vara se va sfârși. Prea curând.