Până ne vom revedea |Renee Collins|

Capitolul 1

Cassandra

   Data: 8 iulie. Zile în noua locuință de vară a mamei şi a tatălului meu vitreg: 22. Ore petrecute în clubul de golf: 0. Ore petrecute lâncezind pe canapea şi jelind lipsa unei vieți reale: undeva în jur de 100. De câte ori mi-a zis mama să-mi fac prieteni noi şi să nu mai fiu deprimantă: tot undeva pe la 100.

   Ca să-l parafrazez pe Shakespeare: O, de m-ar vedea o muză de văpaie în ce plictiseală adâncă mă complac . . .

   Având în vedere circumstanțele, să fie clar că nu am de ales: voi încerca să mă furişez în curtea vecinilor ca să mă bălăcesc în piscina lor la două noaptea.

   Cei doi complici ai mei nu sunt partenerii ideali. Travis Howard şi Brandon Marks fac parte din nobilimea locală a acestei regiuni străvechi, de fițe, de pe țărmul nordic al statului Massachusetts. Ambii au acel look clasic american: înalți, ochi albaştri strălucitori şi o podoabă capilară blondă, dată cu gel şi aranjată la un nivel ştiințific de perfecțiune. Însă, date fiind condițiile, mă mulțumesc şi cu ei.

   Brandon aproape că nu ține pasul cu noi în timp ce ne croim drum prin tufele foarte îngrijite care împodobesc gardul că e prea ocupat să se uite agitat peste umăr.

   - Suntem urmăriți! exclamă el, iar eu am un schimb de priviri cu Travis.

   - Calmează-te frate! îi spune Travis şi eu oftez.

   - Pe bune! N-am luat cu mine sărurile, aşa că nu-mi leşina pe aici.

   Travis ridică pumnul pentru a-l ciocni. Brandon nu se dă bătut:

   - Vă spun pentru ultima oară, suntem urmăriți. Credeți că oamenii ăstia nu au camere de supraveghere?

   - Habar n-am, zic eu veselă.

   - Ei, m-ai liniștit.

   - Mă străduiesc.

   Probabil că ar trebui să merg singură. Problema e că am nevoie de o pereche de mâini care să mă ridice peste gard. Frățiorul meu Eddie n-ar putea s-o facă, are doar trei ani. Şi, din motive lesne de înțeles, nu puteam să-i rog pe mama sau pe Frank. Şi astfel nu-mi rămâne pe listă decât o singură persoană pe care o cunosc aici: Travis.

   Ne-am întâlnit la o petrecere în aer liber. Cât de burghez sună! Eram atat de plictisită, încât îmi venea să-mi scot singură ochii. Apoi l-am văzut pe tipul ăla sărit de pe fix care dansa cu un scaun, stârnind murmure şocate printre cațele locale. Şi am tras pe loc concluzia că e un tip de treabă. Travis e destul de cool. Îmi amintește uneori de Jade, prietena mea din Ohio. Un zurbagiu încântător. Dar apariția în coada lui Travis a amicului său Brandon s-a dovedit a fi o schimbare de plan neplăcută.

   E târziu, totuși atmosfera e încă încărcată de umiditate. Nu atât de agasantă ca în miezul zilei, dar suficient cât să-mi lipească părul de ceafă. Greierii cântă zgomotos în tufișurile din jur, ceea  e îmi dă un sentiment de neliniște, ca şi cum cântecul lor neîntrerupt ae putea atrage atenția asupra noastră. De parcă i-ar striga unui paznic nevăzut: "Ia uite! Ia uite! Ia uite!" Cred că agitația lui Brandon este contagioasă. Din fericire, văd marginea gardului înainte să-mi fac prea multe gânduri negre în privința neliniștii mele.