el; ea;
— Oamenii au nevoie de poveşti..Doctorul Parnassus crede că ele susțin universul. i-am zâmbit strângăreşte.
— Dar tu ce crezi? a şoptit
— Îl cred, dar aş formula diferit. "Poveştiile susțin universul"... cred că vrea sa spună că povestind, alimentăm ceva existent, însă imaterial, a cea parte a existenței la fel de necesară ca aerul. Imaterialul existeței este format din afect, spernațe, vise...imaginație. Poveştile hrănesc acest imaginar, făcând existența mai agreabilă, şi universul este alcătuit din esențe existențiale.
— Ce vrei să spui?
— Suntem diferiți ca indivizi, nu?
— Da.
—Şi dacă într-o zi te trezeşti cu o dorință arzătoare de a scrie şi conştientizezi ca nu poti înşira nici o frază, că nu te poti expima? Ce te faci atunci cand nu poți scrie?
— Înseamnă că te-ai pierdut. Ai pierdut acel 'lucru' care te face să-ți doreşti asta.
— E impropriu spus. Nu ştiu. Nu mi s-a întâmplat. Dar am întâlnit oameni...scriau sub o anumită influență, şi când aceasta a dispărut, s-au oprit.
— Asta înseamnă că s-au pierdut?
— S-au blocat, mai bine spus. am şoptit privind în gol. E riscant...
— De ce?
— Tu ai scris vreodată? Ți-ai aşezat demonii la rând? I-ai domesticit vreodată? I-ai ordonat în cuvinte, pe foi?
— Nu cred că înțeleg. a şoptit pierdut. M-am ghemuit lângă el. A oftat. Mi-am odihnit capul pe umărul lui. Mă jucam cu degetele noastre. Zâmbea.
— Scriem pentru evadare, din dorința nebună de a fugi, de a scăpa de propriile noaste gânduri. E ca o scară de incendiu. Dacă e blocată, arzi, te carbonizezi, ți se umple ființa de cenuşă, apoi te pierzi.
— Adică mori?
— Nu. Doar simți că-ți lipseşte ceva. O minte deschisă de o experiență, transformată, nu mai revine la forma ei inițială. Rămâi incomplet, şi mergi mai departe, sperând că undeva, într-o zi oarecare, vei întâlni 'ceva' care să facă să răsară flori din cenuşa vulcanică pe care o porți în tine, ca o poveste.
Oamenii au nevoie de poveşti.
Nimeni nu ştie ce pot face cu adevărat. Nici eu nu ştiu, dar ştiu că pot.
