Vocile trecutului

Capitolul I

- Gabriel! E vina ta. Tu m-ai făcut să ajung așa. Trebuia să mă salvezi din nou!

Îi văzu corpul îmbrăcat într-o rochie neagră, ca de obicei. Dar niciodată nu-i vedea fața. Niciodată nu era capabil să zică nimic căci acele cuvinte se repetau la nesfârșit, urmate de propoziția "Te urăsc!"

- Ai aceste vise des? întrebă psihoterapeutul care se întâmpla să fie o femeie de vârsta a doua, total plictisită de a vorbi aproape zilnic cu el și neobținând niciun rezultat.

- În fiecare noapte. E ca un infern pentru mine, răspunse Gabriel privind în jos amintindu-și din nou acele cuvinte.

Femeia a notat ceva pe carnețel încă mestecând guma. Gabriel a observat că de fiecare dată când a văzut-o mesteca gumă, probabil fiind un obicei de-al ei.

- Trebuie să știi că aceste vise nu sunt reale. Subconștientul ți le induce pentru că nu ești obișnuit cu moartea ei, tu nu realizezi că nu o mai poți aduce înapoi și că nu e vina ta. Ești prea ocupat să te urăști pe tine însuți și să te învinovățești ca să mai realizezi ce e real și ce nu.

Gabriel nu mai știa ce să mai creadă. Visele acelea păreau așa de reale încât îi venea prea greu să creadă că nu sunt. Îi venea prea greu să creadă că Amanda nu-l urăște pentru că nu a ajutat-o mai mult. 

Femeia își mută scaunul mai aproape de el, uitându-se în ochii săi și spunându-i:

- Gabriel, ea nu mai este. Faptul că tu crezi că ești vinovat nu o va aduce înapoi. Faptul că suferi zilnic și nu poți să uiți, nu va ajuta cu nimic pentru că ea a murit.

Oricâte i-ar fi zis, era de parcă privea spre un glob de cristal. El era cu mintea undeva departe, nu era capabil nici măcar să audă ce spunea ea sau chiar dacă auzea, nu putea înțelege. 

Renunță din nou, știind că probabil nu mai e nimic de făcut cu acest băiat. Aici, în spital, îi era locul oricât ar fi încercat. Nu mai întâlnise de mult un astfel de caz. Așa că tot ce a mai putut să facă a fost să-i mai prescrie și alte pastile care sperau să-l ajute să doarmă mai bine noaptea.

Îngrijitoarea veni să-l ducă pe Gabriel în camera lui.  Îi dădu prânzul format dintr-o supă ciudată pe care rareori o mânca, iar apoi plecă.

Acesta a fost lăsat din nou singur cu gândurile sale. Nu știa ce să mai facă. Era pur și simplu fără speranță. Știa că începe să înebunească și asta fără îndoială. 

S-a întins pe pat cu fața în sus, privind tavanul. Gândurile sale continuau să năvălească prin mintea lui iar apoi auzi o șoaptă, doar că de data asta nu era un vis.

- Gabriel, înebunești fără mine.

Se ridică brusc din pat uitându-se în colțul camerei văzând-o pe ea. Era tot la fel, îmbrăcată în acea rochie neagră și părul șaten desprins, bretonul acoperindu-i puțin fața. Fata îi zâmbi într-un mod ciudat.

- Am venit aici să te fac să-ți pierzi mințile, zise ea pupându-l pe obraz iar apoi dispărând pur și simplu.

Gabriel închise ochii și îi deschise după aceea cu speranța că a fost un coșmar din nou. Dar nu era. Și nu știa ce să mai creadă.