Sânge rece

Capitolul I

Soarele îşi băgase neinvitat razele în camera mea. Mama mă striga să mă grăbesc fiindcă iar întârzii, ca în fiecare zi. Sper ca măcar azi să nu întârzii, dar şansele erau foarte mici. Tot ce făceam era gresit, de când m-am născut până acum, sper ca ceva să se schimbe, m-am săturat, am o viață aşa mizerabilă.
Mama, tata, toți îmi ziceau că fac umbră pământului degeaba. Aş fi vrut să fac ceva, dar nu puteam.
Oricum, să trecem peste, trebuia să mă pregătesc pentru "minunata" mea zi la scoală.
M-am îmbrăcat in ce am luat din dulap.
Nu aveam chef şi nici dispoziția necesară. Când am ieşit pe uşă i-am auzit pe ai mei țipând unul la altul că e vina ba a mamei, ba a tatei pentru această schimbare bruscă.
Mă săturasem de certuri şi pentru a-mi micii suferința am luat cheile de la maşină de pe masă şi m-am dus la mama şi am zis cu jumătate de gură:
-Nu aveam şcoală azi? fluturând cheile pe deget.
Atunci mama s-a uitat ciudat la mine şi i-a zis tatei:
-Asta nu se termină aici! i se putea citi ura pe care o emană pentru tata în momentul acela.
Sper să se împace, aşa au facut mereu, deci o să se împace, trebuie să se împace, îi oblig şi tot se împacă.
Înainte să ies pe uşă m-am dus la tata şi l-am pupat pe obraz.
În maşină mama era mai tensionată ca niciodată, nu ştiam de ce, pusese o frână bruscă, nu ştiam de ce, după aceea am vazut că ea a incercat să ne salveze de la un accident, ceea ce şi făcuse. Atunci telefonul mamei picase în genta mea şi nici una nu observase lipsa lui de pe bordul maşinii. Am ajuns în faţa şcolii. Era o treia şcoală la care am mers doar anul acesta. Părinţii mei imi ziceau că mă mută mai mereu deoarece profesorii le spuneau că sunt o cauză pierdută. Îmi ziceau că dislexia mea nu mai putea să fie îndreptată. Profesoara de limba engleză era singura la care mă duceam la fosta şcoală, ea mă ajuta şi îmi zicea că dacă lupt o să ajung să îmi înfrunt dislexia, asta încercam.  

-Ce şcoală mai e asta, Wovteres Hlils?

-De câte ori ţi-am zis să te uiţi de două ori înainte să scoţi ceva pe gură! Eşti o ruşine, acum pleacă din ochii mei, eşti clasa a noua şi nu eşti în stare să citeşti ''Westover Hills School'', să nu te prind că mai zice cineva dintre profesori că eşti paralelă, iar! Acum pleacă! le-a zis aşa de furioasă încât mă simt uşurată că nu m-a pocnit.

Am ieşit din maşină, m-am uitat la ea care a încercat să-mi zică:'' Nu ştii cum te cheamă!'', iar eu i-am trimis înapoi o privire plină de ură până la regret. 

M-am întâlnit cu un profesor şi mi-a zis:''Bine ai venit la noua ta şcoală!'', eu doar l-am ţintit cu privirea, dându-mi seama că se uita ciudat la mine, era normal, toţi fac asta, până şi părinţii mei, deci mă simţeam normal după privirea lui care-mi săgeta faţa. Am intrat pe o uşă imensă, prăfuită şi victima a câtorva copiii rebeli care au scris pe ea:''Mroi dăca itnir!'', vă spun că nu ştiu ce înseamnă, dar  e din cauza dislexiei, poate chiar erau scrise nişte cuvinte normale din limba engleză. Ups, am uitat să vă zic că acum sunt în Statele Unite ale Americii, pentru că tata avea aici, cică, nişte treabă la serviciu, era plin de bani, chiar dacă mie nu-mi dădea aproape deloc.

Mi-am făcut curaj şi am intrat pe uşa aceea prăfuită, înăuntru erau mii de copii care şuşoteau încet, dar puteam auzi unele spuse de acei copii, erau legate de întreceri şi profesoara Stewart,  să fiu sinceră îmi era puţin frică şi nici măcar nu găseam clasa a noua C, aşa că m-am apropiat de nişte tineri cam de vârta mea. O fată cu o înălţime admirabilă, îmbrăcată în ceva care părea a fi o rochie, dar nu cred, oricum faţa ei mi se părea că luminează chiar dacă niciun fel de lumină nu îi mângâia faţa ca de catifea. Lângă ea se afla un băiat mai înalt decât ea, simţeam puţină teamă văzându-i cum se uitau la mine, fata părea mai prietenoasă, pe când acel munte de muşchii mă privea de parcă urma să mă ucidă. Doar o singură dată am avut curajul să-l privesc în faţă, era superb, avea un păr blond şi nişte ochi care păreau albaştrii cu tentative de verde, erau magnifici, acel băiat cred că era dorit de oricine din şcoală, dar fata aceea cu ochii de ploaie îl avea, cred. Mi-am luat inima-n dinţi şi i-am întrebat cu sufletul la gură:

-Mă scuzați, dar unde este clasa a noua C?

-Eşti nouă de nu ştii? m-a întrebat fata aceea urmată de un râs nu tocmai prietenos.

-Da, mă puteţi ajuta, vă rog?

-Măcar azi să fac şi eu o faptă bună! a rostit apăsător băiatul acela, apoi a râs împreună cu acea fată. Pe aici, începătoareo! după asta mi-a trecut un fior prin tot corpul.

-Mersi... am rostit cu jumătate de gură.

-Eh, oricum, cum te cheamă?

-Cla...Clarisse, pe tine? cu o teamă pe care cred că a simţit-o şi el.

-Vladimir. a zis-o aşa lejer încât mai aveam puţin şi înlemneam acolo.

-Frumos nume! am zis-o doar să fac conversaţie, cum facuse şi el cu numele, sigur nu-i păsa de mine.

-Mda, cum zici tu, păi am ajuns la a noua C, nu? a zis-o fără tragere de inimă, am simţit-o pe asta.

-Da, mersi! eu i-am zâmbit dar el deja plecase înapoi la fata cu care era când l-am întâlnit. 

Am intrat în clasă, toţi elevii erau atât de neatenţi că nici nu au văzut că am intrat şi eu pe acolo, erau îmbrăcați în uniformă şi cântau la unison ''Side to side'', voiam să mă alător lor, dar am zis să nu, m-am aşezat într-o bancă mai mult ruptă decât funcţională, totuşi clasa era în aceeaşi paragină. Nu credeam că o să arate chiar aşa, dar totuşi. Praful îşi făcea veacul pe pervazuri, pe jos erau foi arunate, creioane rupte şi atâtea lucruri încât nu ştiam ce sunt, dar totuşi am încercat să le ignor, s-a auzit soneria, începea prima oră. Copiii s-au aşezat în bănci, lângă mine a venit o fată cu părul lung şi creţ, era frumoasă. Era aşa frumoasă, era prima dată cand am văzut pe cineva de culoare . Avea ochii negrii, erau superbi.

Profesoara a intrat în clasă, era de vârstă mijlocie, dar totuşi nu mi se părea prea prietenoasă. Cred că hainele pe care le purta aveau mai mult de douăzeci de ani, şi pe lângă cred că avea crescătorie de pisici. Avea atâtea riduri încât m-am holbat la ea destul de mult timp, oricum nici nu ştiam ce oră aveam deci asta o să fie amuzant. Profesoara şi-a fixat privirea pe mine şi mi-a zis fără să mă piardă nici măcar o secundă din ochi:
-Cine eşti, domnişoară? Nu am primit nicio înştiințare că o să mai apară alt vierme aici! a spus-o cu mai multă ură decât mama în maşină.
Din respect pentru ea m-am ridicat în picioare şi i-am răspuns cu indiferență:
-Clarisse.
-Spune-ți numele de familie că-ți trântesc o notă! mai că avea puțin şi exploda.
-De ce ți-ar păsa? eram atât de nervoasă în dimineața aia încât mi-am luat geanta şi am ieşit din clasă. După cinci minute în fața uşii de la intrare am primit un mesaj, şi am observat că nu venea de la telefonul meu, ci de la al mamei, nu aveam idee cum ajunsese acolo, dar imi era puțin frică de ce ar putea scrie acolo, poate era un mesaj de la tata în care-şi cere scuze şi de împacă, dar mesajul acela nu era de la cine mă aşteptam eu, era de la un tip Arnold. Dupa cateva minute de concentrare maxima si mai că mi-a picat fața:
"..."

.
.
.
.
.
.
SPER CĂ VĂ PLACEEE! VOI PUNE URMĂTORUL CAPITOL CÂT DE CURÂND POSIBIL! PÂNĂ ATUNCI DAȚI UN VOOT ŞI UN COMENTARIU DACĂ V-A PĂCUT!