Deep In The Forest

2

-Cine ești?

Băiatul se uită confuz la mine; în ochii acestuia putându-se descifra o stare de neliniște. Ridică o sprânceană și-și apleacă într-o parte capul. Postura pe care o luase îl făcea să semene cu un copil căruia i se pun prea multe întrebări dintr-o dată și nu știa la care să răspundă mai întâi.

-Pardon? Te cunosc?

Cuvintele sale m-au făcut să realizez în ce situație stânjenitoare mă aflam: să ajung să întreb un necunoscut cine este.
Mi-am cerut scuze de la el, spunându-i că l-am confundat cu altcineva.
După plecarea băiatului, mi-am pus din nou capul în palme, urmărind o frunză arămie ce căzuse pe pământul umed din parc...Stai ce? Umed?! Mi-am ridicat curioasă privirea spre cer, observând norii cenușii din care cădeau stropi mici de apă. Ploua.
Îmi pun gluga hanoracului în cap, părăsind parcul și îndreptându-mă spre casa lui Kyre.

Ajungând în fața casei sale, apăs soneria și aștept ca din clipă în clipă să se deschidă ușa. Afară, ploaia s-a oprit, iar soarele palid și-a făcut apariția pe cerul odată negru. Era frumos.
Brusc, ușa se deschide, iar de după bariera de lemn se vede o pereche de ochi gri, curioși, însoțiți de niște bucle mov.

-Hei, Deena! Ce mai faci?

Ea este Kayla, sora geamănă a lui Kyre. Este o fire spontană, prietenoasă și amuzantă. Îi place să poarte mai mereu lentile de contact gri; prin urmare aceasta fiind culoarea ei preferată.
O salut și eu, răspunzându-i cu un simplu "Bine, nimic interesant, doar în vizită", urmat de veșnica mea întrebare "Unde este Kyre?".

-Kyre e în camera lui. Stă acolo de azi dimineață, când vorbea despre tot felul de căutări pe care trebuie să le facă. În fine, nu am înțeles prea multe.
-Ți-a spus el toate astea?
-Nu. L-am auzit eu. Când l-am întrebat despre ce este vorba mi-a zis că e secret, apoi mi-a făcut cu ochiul și s-a închis în camera lui, ca de obicei. Tu știi ceva?
-Nu.
-Cum nu? Doar ești prietena lui, trebuie să știi ce pune la cale.
-Sincer, chiar nu știu nimic. Dar nu-ți face griji, voi vorbi și cu tine, am spus, sperând că nu îmi va mai pune întrebări.

Nu mă înțelegeți greșit, sunt prietenă cu ea, însă o dată ce îi ascunzi ceva sau ea crede că îi ascunzi ceva, prietenoasa și amuzanta Kayla se transformă în cu totul și cu totul altă persoană; una foarte enervantă care pune multe întrebări și care nu se dă bătută până nu îi răspunzi.
Ușurată că am scăpat destul de "ieftin" ca să zic așa, apăs pe clanța ușii camerei lui Kyre, văzându-l într-o ipostază care mi s-a părut amuzantă.

Kyre stătea în mijlocul camerei, iar în jurul acestuia erau o mulțime de hârtii azvârlite. Părul său era prins într-o clemă, iar bretonul îl avea prins cu un elastic. După ureche avea un pix, iar ochelarii rotunzi îi erau așezați pe nas. Sprâncenele aproape formau un "V", semn că se concentra asupra butoanelor calculatorului verde pe care le apăsa cu rapiditate.

-Nu știam că ești contabil, am râs scurt.

Auzindu-mi vocea, acesta își ridică privirea spre mine, strâmbând ușor din nas. Era vizibil iritat de ceea ce i-am spus.

-Nu sunt contabil. Căutam ceva și aparent am găsit.

Se ridică brusc de pe jos, adunându-și în mare grabă toate hârtiile, pe care le așează mai apoi pe biroul din fața geamului. Calculatorul, însă, îl lasă pe pat.

-Și? Ce cauți aici?
-Am venit să vorbesc cu tine. Și în plus, știu că îți era dor de mineee! L-am luat în brațe zâmbind.
-D-De-Deena....nu...pot...să repir....dă-mi drumul!
-Okey!

I-am dat drumul, văzându-l respirând sacadat. Bine, poate nu trebuia să îl strâng atât de tare.

-Te rog frumos, data viitoare nu mai încerca să mă strângi de gât. Știu că suntem cei mai buni prieteni, dar asta nu îți dă dreptul să mă omori. Am vise să știi.
-Cum ar fi?
-Mereu am vrut să devin vedetă ...să cânt!

Oh nu, iar începe.
Și-a aruncat elasticul din păr, precum și clema. A luat pixul de după ureche prefăcându-se că este un microfon, iar ochelarii i-a pus cu grijă pe birou. Un ultim gest cu degetul arătător spre tavan și am știut: urma să cânte.
Când i-am auzit vocea de balenă, am început să râd, căzând pe jos.
Kyre cânta din tot sufletul, iar eu râdeam din tot sufletul.
Cu toate acestea, "concertul" a fost oprit de vocea stridentă a Kaylei.

-MAI ÎNCET ACOLO!!!

Ne-am oprit amândoi uitându-ne unul la celălalt, încă râzând, dar mai ușor.

-Hei, vrei să ne uităm la un film?
-Da, de ce nu. Oricum nu am altceva mai bun de făcut.

A luat laptopul, așezându-se în pat. I-am imitat acțiunile, așezându-mă lângă el. Până la urmă am ales un film de comedie. În scurt timp a venit și Kayla, aduncându-ne niște gustări. Când a văzut titlul filmului, s-a așezat și ea lângă noi, spunând ca de mult voia să-l vadă.
După ce s-au terminat filmele, deoarece Kyre a mai pus încă două, mi-am luat "la revedere" de la gemeni și am plecat spre apartamentul meu.
S-a înserat afară, fiind deja trecut de ora opt seara.

Strada luminată de câteva felinare era pustie. Doar pe ici-colo mai treceau câteva mașini care distrugeau liniștea apăsatoare și totuși relaxantă care s-a instalat peste oraș. Cerul albastru închis este presărat cu  mici stele sclipitoare, iar adierea vântului de martie era plăcută.
Mă tot gândesc la călătoria despre care mi-a spus ieri Lixer. Mă întreb ce scop are și de ce era atât de agitat în privința ei. Poate îmi ascunde ceva. Oricum o să aflu eu, deși ceva îmi spune că vrea doar să fotografieze ceva și gata. Doar e în clubul de fotografie, nu?
În orice caz, nu ar fi prima dată. Când eram mici am pierdut două ore într-o pădure doar ca să facă o poză unei păsari. O SINGURĂ POZĂ! UNEI PĂSĂRI! DOUĂ ORE!
Îmi scutur ușor capul, aducându-mi aminte de vremurile de atunci. Era frumos. Continui să merg până când aud sunetul unor pași ce se apropiau foarte repede. Părea că cineva aleargă înspre mine.

-Stai! Oprește-te! strigă o voce din spatele meu.

O stare de frică îmi inundă întreg corpul și mă opresc. Vreau să fug, să strig, dar nu pot să fac nimic. Sunt paralizată de frică. Asta e. S-a terminat. Închid ochii, gândindu-mă la ce mi se poate întâmpla. Știam eu că era o idee rea să plec singură, mai ales când deja se întunecă. Trebuia să îi spun lui Kyre să mă însoțească. Dar faptul e deja consumat. Nu mai rămâne decât să aștept.
Pașii se apropie tot mai mult de mine și nu pot decât să șoptesc un ultim cuvant: "Ajutor...".