Poveștile supraviețuitorilor Holocaustului

Ivor Perl

În februarie, 1945, Ivor Perl, 13 ani pe atunci, stătea în zăpadă, disperat şi înfometat şi conştient că, în condiţii normale, ar fi fost timpul pentru bar mitzvah-ul său, relatează . Dar în loc să sărbătorească, Ivor privea prin gardul lagărului de concentrare Allach, unde fusese trimis la muncă, doar cu hainele subţiri de închisoare care să-l protejeze de frigul iernii şi o felie de pâine pe zi care să-i potolească foamea.

"Lagărul era în mijlocul unei păduri, iar gardul trecea printre copaci. Mă rugam la Dumnezeu să mă salveze şi promiteam că nu voi mai cere nimic, niciodată, dacă mă ajută să ies de acolo", îşi aminteşte Ivor, care are acum 81 de ani. Până să scape din lagăr mai erau luni bune însă, fiind eliberat abia când soldaţii americani au intrat în Germania şi, spre oroarea lor, au găsit taberele în care Ivor şi milioane ca el erau ţinuţi în condiţii ca în Iad.

Pe lângă malnutriţie şi frigul care îl chinuia şi oboseala provocată de munca fără încetare, Ivor suferea şi de tifos. Regimul nazist l-a afectat foarte tare, el fiind nevoit să mintă în legătură cu vârsta pe care o avea, ca să nu fie inutil şi, cel mai probabil, ucis. Băiatul a declarat că are 16 ani şi a fost valorificat de germani, fiind considerat apt de muncă şi trimis în lagărul de concentrare, dar asta a însemnat că Ivor, un băieţel de 13 ani, trebuia să muncească la fel de mult ca un adult.

Băiatul a fost arestat în 1944, după ce nemţii au ocupat Ungaria, care încercase să treacă de partea Aliaţilor. El, părinţii săi şi cei opt fraţi au fost trimişi iniţial la Auschwitz, unde femeile şi copiii erau separaţi de bărbaţi şi ucişi. A scăpat de la moartea datorită mamei sale, care l-a obligat să o părăsească şi să treacă în rândul bărbaţilor. Mama sa şi şapte dintre cei opt fraţi au murit în lagărul de concentrare.

"Normal că am fugit spre grupul în care era mama, spunând că vreau să rămân cu ea, dar ea nici nu a vrut să audă şi m-a obligat să mă alătur celuilalt grup", îşi aminteşte el. "Am văzut un ofiţer nazist cu mănuşi albe, care direcţiona prizonierii spre stânga sau spre dreapta. Mai târziu am aflat că bărbatul era doctorul Josef Mengele. Când a ajuns în dreptul meu, s-a oprit şi m-a întrebat câţi ani am. Mi-am amintit ce fusesem învăţat şi i-am spus că am 16 ani. Îmi amintesc şi acum privirea lui în timp ce se gândea în ce direcţie să mă trimită. Spre norocul meu, eram destul de mare pentru vârsta mea, aşa că probabil s-a gândit că pot munci, indiferent de câţi ani aveam. Iar dacă nu reuşeam să fac faţă, ei bine...", îşi aminteşte Ivor.

Puterea şi rezistenţa lui aveau să fie testate cu vârf şi îndesat la Allach, pe timpul iernii. O masă obişnuită consta într-o felie de pâine, o cană cu apă caldă şi, uneori, puţină margarină, iar singura îmbrăcăminte care îl proteja de frigul iernii era celebra uniformă cu dungi albe şi negre şi, câteodată, o haină subţire din bumbac. Alături de alţi deţinuţi, Ivor a fost pus să lucreze la proiecte extraordinare, cum ar fi baze subterane pentru depozitarea armamentului, folosind doar echipamente rudimentare.

Ordinea era menţinută printr-o combinaţie de frică şi forţă extremă. Când un prizonier s-a ascuns într-o peşteră, ca să evite munca, gardienii au ales să arunce câteva grenade înăuntru, în loc să-l aştepte să iasă, îşi aminteşte băiatul. Dimineaţa, toţi prizonierii trebuiau să aleagă la ce proiect vor să lucreze, o decizie agonizantă, unele lucrări fiind uşoare, în timp ce altele cauzau moartea a mulţi muncitori. Într-o zi, Ivor a ales diferit faţă de fratele său. Acesta din urmă a fost trimis la o fermă, unde a avut ocazia să mănânce decent timp de trei săptămâni, în timp ce Ivor a slăbit atât de mult, încât fratele său aproape că nu-l mai recunoştea.

La un moment dat, tifosul de care suferea băiatul s-a înrăutăţit, aşa că a fost trimis la spitalul lagărului de concentrare. "Spitalul era de râs", spune el. "De două ori pe zi, un doctor trecea printre paturi să vadă câtă carne ai pe tine şi dacă mai poţi munci. Cei care nu mai putea fi folosiţi erau marcaţi şi ucişi. De fiecare dată ne umflam burţile ca să părem mai sănătoşi decât eram de fapt", adaugă Ivor. A reuşit să scape din spital cu ajutorul fratelui său, pentru că era evident că nu existau speranţe de însănătoşire acolo.

În tabără însă, lucrurile aveau să se schimbe. Prizonierii vedeau avioanele Aliaţilor din ce în ce mai des, dar pentru ei acesta nu era un motiv de bucurie. "Cu cât germanii se apropiau mai mult de înfrângere, cu atât eram trataţi mai rău", spune Ivor. După câteva săptămâni, nemţii au hotărât să abandoneze tabăra şi prizonierilor li s-a ordonat să meargă în marş spre un lagăr de concentrare mai mare. Deţinuţilor li s-a dat câte o pâine care să le ajungă mai multe zile, cât avea să dureze marşul şi au fost avertizaţi că nu vor primi altceva. Ritmul era atât de dificil de ţinut, încât mulţi prizonieri au murit pe drum spre noua tabără.

Oboseala, foamea şi disperarea şi-au spus cuvântul şi Ivor şi fratele lui au început să se certe. "Mergeam de prea mult timp şi am început să ne acuzăm reciproc că muşcăm din pâine mai mult decât ar trebui. Ne-am îmbrâncit şi am început să ne luptăm în noroi", spune Ivor. "Am văzut o pereche de cizme şi ţeava unei arme şi m-am gândit că urmează să fim pedepsiţi în mod brutal. În schimb am auzit vocea soldatului care ne-a spus să nu ne mai certăm pentru că vom fi eliberaţi în curând şi vom regreta lucrurile pe care le spunem. A fost singurul moment de bunătate pe care l-am trăit în toată perioada în care am fost prizonier", adaugă el.

Ivor a continuat marşul spre Dachau, unde avea să fie eliberat. A primit apoi o viză pentru Anglia, unde s-a căsătorit. În prezent, are patru copii şi şase nepoţi.