Poveștile supraviețuitorilor Holocaustului

Paulina

E unul dintre supravieţuitorii Holocaustului romilor. Are 80 de ani, pensie mică şi câteva amintiri cumplite dintr-un lagăr transnistrean în care a ajuns în 1942, când avea 11 ani şi doar o rochiţă de cârpă pe ea. „Ne-au dus la moarte. Ne-au dus ca să murim, din picioare, ca copacii", spune fixând cu privirea un punct imaginar Vasile Paulina. Îşi aşează baticul pe cap îşi eliberându-şi chipul ridat şi povestea şederii sale într-un lagăr din Transnistria. „Au venit într-o dimineaţă şi ne-au luat în maşini ca pe vite", spune Paulina Vasile. „Aveam 11 ani când ne-au strâns pe toţi într-un grajd, la Poroschia. Mii şi sute de oameni erau acolo, fel de fel de naţii. Şi de acolo ne-a urcat în tren", povesteşte bătrâna care este unul dintre puţinii supravieţuitori ai Holocaustului romilor.

Din neamul argintarilor, Paulina Vasile a fost printre cei peste 26.000 de ţigani din România care au fost deportaţi începând cu iunie 1942 în Transnistria. „Ne-au băgat în trenuri, ne-au închis, ne-a pus lacăt, ca la vite", descrie scurt fila de trecut femeia. „Ce casă, ce masă?", îşi spune Paulina, rememorând minciuna cu care autorităţile vremii i-au făcut pe romi să-şi lase bordeiele. „Ne-au spus că ne duc la Bug şi că o să primim acolo pământ, şi casă". Nici ea, nici ai ei şi nici zecile de romi – rudari, cărămidari, lingurari, cocalari – care au fost urcaţi în vagoane în toate gările din România nu au primit nimic în Transnistria. Doar moarte, păduchi, tifos, foamete şi dizenterie.

Două săptămâni în vagoanele pentru vite

„Ne-au ridicat când tata nu era acasă. A venit după noi când a auzit de la un vecin ce am păţit", reia bătrâna firul cumplitei poveşti. „Ne-a găsit la Poroschia şi a zis că merge unde e şi familia lui. Aşa am urcat cu toţii în vagoane, undeva la Feteşti. Eram mulţi, fel de fel de neamuri. Am mers aşa cu trenul de vite vreo două săptămâni. Am dormit în picioare. Nimeni nu ne zicea nimic. „Vedeţi-vă de treabă!" asta ni se spunea atunci când întrebam ceva", îşi aminteşte femeia.

Povesteşte că în timpul călătoriei au primit doar pâine neagră şi conserve. „Dădeam cu piciorul în ele ca să le desfacem, pentru că nu ne-au dat nimic", mai spune supravieţuitoarea. Drumul a fost unul fără opriri, iar toţi cei aflaţi în vagoane au fost nevoiţi să renunţe la orice formă de intimitate. Şi-au improvizat o toaletă făcând o gaură în podeaua vagonului. Acelaşi vagon în care dormeau, mâncau şi călătoreau. Aşa au trăit două săptămâni, până când trenul a ajuns la destinaţie – Odessa. „Am înnebunit toţi. Ne-am dat seama că suntem la pierzanie. De la Odessa ne-a băgat la lagăr", povesteşte Vasile Paulina. „Lagărul este cu o sârmă ghimpată peste tot, şi este cămeri, cămeri, cămeri. Şi băga pe fiecare acolo", descrie femeia momentul triajului uman. " În lagărul ăla erau camere lungi şi ne-a băgat câtve optzeci –nouăzeci, câte-o sută, câte-o sută, câte-o sută... ne-a băgat în lagăr", povesteşte femeia.

„Speram de azi pe mâine să murim"

Viaţa aici a fost un chin. „Oameni morţi, mizerie, foamete, tifos, păduchi", înşiră ororile trăite bătrâna argintăreasă. „Se dădeau păduchii la o parte, se punea o cârpă şi se mânca pe ea", rememorează traiul în lagăr Vasile Paulina. „Dacă mergeai la câmp, primeai tain mai mult, adică mâncare: nişte lapte covăsit", mai spune femeia. „Mâncam şi rădăcini, şi din gunoaie, coji de cartofi...Speram de azi pe mâine să murim".

„A murit o femeie, s-au dus au dezgropat-o şi au mâncat-o"

Foametea era cumplită, iar Paulina îşi aminteşte că unii dintre cei închişi în lagăr au ajuns să mănânce din trupurile celor morţi. „Erau canibali", povesteşte Paulina Vasile. „A murit o femeie acum şi ei s-au dus au dezgropat-o şi au mâncat-o. Erau piteşteni. Imi aduc aminte că erau de la Piteşti canibalii", spune Paulina.

O întreb dacă în timpul şederii sale în lagăr a auzit de bărcile de carton, un mit născut în timpul Holocaustului. Potrivit acestuia, Antonescu ar fi dispus fabricarea unor bărci din carton care să fie lansate la apă cu ţigani în ele. Odată înmuiat cartonul, romii şi-ar fi pierdut viaţa prin înec. Deşi nimeni nu a putut proba verdicitatea acestei informaţii, Paulina crede că nu e poveste. Nu a văzut pe nimeni care să fi călătorit cu o barcă din carton, dar vorbeşte despre „pletoşi", ţiganii cu bani în păr, de şatră, care şi-ar fi pierdut viaţa urcaţi într-un „vapor de carton": „Pletoşilor cu bani în plete le-au făcut vapor din carton şi le-au dat drumul pe apă şi acolo s-a înmuiat cartonul şi au murit, s-au înecat", îşi spune adevărul Paulina.

Paulina Vasile a avut noroc pentru că la câteva luni de la internarea sa în lagăr s-a sfârşit războiul. „Cineva a venit şi ne-a spart lacătul şi aşa am plecat", îşi aminteşte femeia. A plecat pe jos spre România şi în Alexandria natală a găsit doar prăpăd. Nici urmă de gospodărie, doar un pământ gol. Ai ei au luat-o de la capăt, povesteşte Paulina Vasile: „Ce aducea soarta, ce aducea viaţa, timpul care venea. De azi pe mâine am trăit", îşi aminteşte femeia.

De-a lungul anilor, Paulina şi-a povestit experienţa trăită oricui a vrut să o asculte. „Poate cineva o vrea să audă şi să înveţe", spune femeia care a supravieţuit Holocaustului. Povestea ei e prinsă acum într-o carte, „De ce nu plâng? Holocaustul romilor şi povestea lui adevărată", scrisă de Adrian Nicolae Furtună, Delia Grigore şi Mihai Neacşu. Lucrarea reprezintă o mărturie colectivă a 28 de supravieţuitori ai Holocaustului. Niciunul dintre ei nu primeşte vreo indemnizaţie specială din partea statului român, în această calitate, deşi există un cadru legislativ. Este un proces anevoios, explică Adrian Nicolae Furtună. „E nevoie de dovezi, de documente aflate la Arhivele Naţionale, de declaraţii notariale, de drumuri şi de acte pe care aceşti supravieţuitori nu şi le pot permite din punct de vedere financiar".

Paulina Vasile, 80 de ani, trăieşte dintr-o pensie de 4 milioane de lei vechi. Atât i se cuvine pentru anii în care a lucrat la curăţenie într-un restaurant din Bucureşti. În casa în care stă nu are televizor şi nici curent electric. Nu a uitat experienţa Transnistriei şi spune că nu regretă că este ţigancă.

Potrivit lui Adrian-Nicolae Furtună, nu există cifre exacte despre romii care au fost deportaţi în Transnistria. „Mulţi au murit acolo din cauza tifosului, foamei, frigului, pentru că foarte mulţi dintre ei trăiau sub cerul liber".