In ghearele destinului

Calatoria

Inca nu îmi venea sa cred ce aflasem.
Am hotarat cu Adam sa nu spunem nimănui nimic pana ce nu o sa ma pot liniștii ca sa vorbesc cu mama.
-Acum ce ai sa faci ?
-Nu stiu, Adam, dar acum sunt prea socata si clar nu am sa vorbesc cu mama despre asta in acest moment. Am sa mai las sa treacă cel puțin o săptămână doua, iar fetelor nici nu am de gând sa le pomenesc nimic pana nu ma lămuresc eu.
Trecuse o săptămână si jumătate, iar eu tot nu îmi făceam curaj sa o întreb pe mama nimic. E adevărat ca voiam sa stiu daca părinții mei sunt in viață sau daca m-au adoptat de când am fost bebelus fara sa știe cine îmi sunt părinții . Poate ca părinții mei naturali s-au înțeles foarte bine cu părinții mei adoptivi si după ce m-am născut eu au murit. Erau atâtea lucruri de explicat, iar eu eram atât de curioasa, dar pur si simplu nu îmi făceam curajul sa o întreb pe mama. Singurul lucru care îmi venea in minte atunci când voiam sa îmi fac curaj sa ii spun era faptul ca o sa se întristeze, ba chiar mai mult ca o sa creadă ca m-am supărat pe ea si nu îmi doream asta, deoarece era si așa suparata de situația pe care o aveam.
-I-ai spus ?
-Ha ?
-Mamei tale, i-ai spus ?
-Adam, nu putem sa vorbim aici...
-Atunci hai in scara blocului , poate acolo putem vorbi liniștiți.
-Hai !
Eu si Adam ne-am dus in scara blocului si am fost foarte atenți ca nu cumva cineva sa ne urmărească.
-Bun, acum spune... I-ai spus mamei tale despre ce ai aflat ?
-Nu, nu Adam.
-De ce ? Ce mai aștepți ?
-Acum nu e vorba despre mine, m-am acomodat oarecum cu aceasta veste...
-Atunci ce mai aștepți ? Sa se dea vestea la televizor ?
-Buna gluma...spun eu puțin supărata
-Scuze. Dar chiar nu înțeleg de ce nu i-ai spus pana acum daca te-ai mai liniștit !
-Pentru ca nu vreau sa o fac sa se simtă incomod. Nu e o întrebare tocmai comoda si pe de alta parte nu vreau sa o necăjesc sau sa creadă ca m-am supărat pe ea.
-E mama ta. Ei poti sa ii spui orice, te va înțelege indiferent de situație.
-O sa încerc, promit !
Ziua trecuse repede si eu cu Eveline si Iren trebuia sa plecam acasă. La cat de bine ma cunosteau eram sigura ca o sa își dea seama ca nu sunt tocmai in apele mele.
-Sam...ce ai pățit ?
-Nimic sunt bine, doar ca sunt puțin cam obosita.
-Obosita...dar e vacanta, adică nici nu a început bine vara si tu ești obosita ? Sigur ai tu ceva si nu ne spui...spuse Eveline cu o privire cercetătoare.
-Nu, chiar nu am nimic numai ca am ajutat-o pe mama la curățenie de dimineața, iar pana acum ne-am tot plimbat si ma simțeam puțin obosita.
-Da, da sigur...spuse Iren cu un ton nu prea încrezător.
Nu îmi placea sa îmi mint cele mai bune prietene, dar cu siguranță nu le puteam spune ce am aflat. Si așa era destul de greu pentru mine sa ma acomodez cu vestea, dar sa mai știe si toată lumea, plus ca inca nu știam cu am sa ii spun asta mamei...
Trecuse ceva timp, iar Adam ma tot bătea la cap sa îmi fac curaj sa o întreb pe mama de acel certificat, dar nu puteam. In ultima perioada ma simțeam singura...Mama, nu era, mama, tata nici atât, Adam in loc sa ma sprijine mai rău ma cicălea, iar fetele erau ocupate si când încercam sa stau cu ele ma simțeam la interogatoriu deoarece voiau sa afle ce mi se întâmpla.
Intr-o seara, am ieșit pe afara si am vrut sa stau puțin singura, nu eram in apele mele...
Dintr-o data ma bate cineva pe umar...
-Hei, ce faci ?
-Bine! Ce ma bucur sa te vad Mike...
-Si eu, nu am mai stat de vorba de mult timp, cel puțin nu asa, singuri sa stam sa vorbim muuult...
Mike era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei si ma simțeam bine când vorbeam cu el, deoarece dădea sfaturi foarte bune si ma înțelegeam foarte vine cu el, il consideram ca pe un frate.
In acea seara nu m-am mai simțit așa de singura... Mike știa mereu cum sa ma înveselească plus ca nu ma bătea la cap si nu ma punea la interogatoriu..
Când s-a lăsat seara am hotărât sa plecam acasă, pe drum am depanat multe amintiri si am ras de multe lucruri pe care le făceam când eram mici.
In drum spre casa il vad pe Adam si ma opresc sa il salut, dar se comporta ciudat, am zis sa il las părea nervos si nu voiam sa intru in detalii.
A doua zi am ieșit afara si m-am dus sa vorbesc cu el, dar tot supărat parea.
-Hei! Ce ai pățit ?
-Nimic, de ce ? Te interesează ?
-Da normal...doar suntem împreună de ațâța timp, cum sa nu ma intereseze?
-Pai ieri păreai foarte dispusa când vorbeai cu Mike...
-Nu cred...am început eu sa izbucnesc in ras
-Ce este, de ce razi ?
Tot nu ma puteam opri din ras...
-Haide, spune, de ce razi!
-Rad de tine...
-De mine, dar ce am făcut...ti se pare amuzant ce am zis... Ca mie nu. spuse el pe un ton foarte serios.
-Da, deoarece ești gelos...i-am spus încercând sa ma opresc din ras.
-Cum ?
-Cum ai auzit. Mike îmi este doar prieten si atât, dar am simțit nevoia sa stau cu el de vorba pentru ca nu ma cicălește sau îmi pune tot felul de întrebări.
Adam roșise puțin. Era si normal il era rușine de ceea ce făcuse si se simțea rău ca m-a făcut sa ma simt asa...
-Ești așa de drăguț, mai ales când te enervezi si ești gelos...i-am spus eu sarutandu-l cu putere.
-Mulțumesc...cred. Sam îmi pare rău ca te-am făcut sa te simți așa, chiar nu am vrut.
-Nu e nimic.
-Hai sa lăsam totul deoparte si sa mergem in oraș, poate găsim si un film la care sa ne uitam mai încolo.
-Buna idee si asa in ultima vreme am fost cam stresata.
O luna de vara trecuse repede, dar cu cat țineam ma mult in mine ceea ce voiam sa aflu daca este adevărat cu atât mi se părea ca timpul se scurge mai greu.
-Mama...
-Da, draga..
-Pot sa te întreb ceva, e important.
-Sigur, cum sa nu.
Îmi era frica sa întreb. Palmele îmi transpirau ca la maraton, iar fiecare înghițitură o simțeam ca si cum cineva voia sa ma sugrume...
-Pot sa ies in oraș diseară ?
-Da, sigur... Asta e tot ?
-Da...Te iubesc mult mama!
-Si eu, draga mea!
M-a luat in brațe si m-a sărutat pe frunte cu putere. Nu puteam sa ii fac asta, ii frângeam inima.
De câteva zile aceasta întrebare nu îmi dădea pace. Începeam sa visez momentul in care ii voi spune mamei si niciun vis nu se termina cu bine.
A doua zi am am vrut neapărat sa vorbesc cu Adam. Simțeam nevoia sa spun cuiva ce simt.
-Hei, ce faci ?
-Hei! Cat ma bucur sa te vad! i-ai spus eu, sarindu-i in brațe.
-S-a întâmplat ceva ?
-Nu mai pot sa mai suport...
-Off...vino aici...
Voiam ca îmbrățișarea lui sa nu se mai termine, era sa de bine in brațele lui...
-Cred ca nu am alta soluție, trebuie sa ii spun.
-Fa cum crezi ca e mai bine...
Nu m-am mai putut stăpânii si am izbucnit in lacrimi, simțeam cum îmi fuge pământul de sub picioare.
-Hai gata, nu mai plânge... Stai calma, am eu grija de tine, nu o sa las pe nimeni sa îți facă rău, promit.
Când a spus atât de apăsat "promit", parca fata mi s-a luminat si am afișat un zâmbet larg sa ii arat cat de mult contează ce îmi spusese.
-Te iubesc! i-am spus eu pentru prima data de când eram împreună...simțisem nevoia sa o fac, pentru ca il iubeam cu adevărat.
Acela fusese cu adevărat un moment special, cum de mult nu mai avusesem parte...
Când s-a inserat de-a binelea m-am hotărât sa merg in casa...mama inca nu ajunsese acasă așa ca încercam sa ma pregătesc psihic si sa încerc sa ii spun ce am aflat...
Simțeam cum fiecare secundă îmi curge prin vene si fara sa îmi dau seama ma înroșisem toată de nerăbdare. Ușă se deschide si o voce cunoscuta răsuna in tot apartamentul.
-Sam, ești acasă ?
-Da, mama...
Am lasat-o sa se schimbe si eram gata sa vorbesc deschis despre ceea ce ma frământa.
-Mama, pot sa vorbesc cu tine...e ceva ce ma frământa si voiam sa discutam.
-Spune, ce este..
-Știi ca acum ceva zile am vrut sa îți spun ceva ?
-Nu era vorba de ieșirea in oraș ?
-Nu, era altceva, dar nu am avut curaj sa îți spun la acel moment.
-Spune, e ceva important...
-Da...pai, după ce Adam a dat bacul ne-am intors la mine acasă si am sărbătorit...când m-am dus sa i-au sucul din dulap am găsit o hârtie ciudata..
-Si s-a întâmplat ceva ?
-Nu, adică da, am gasit o hârtie pe care scria ca sunt ...aa...adopatata. am spus eu cu teamă in suflet...
Mama a lăsat mâhnita capul in jos.
-In sfârșit ai aflat...
-Deci e adevărat ?
-Da...
-Si...si sunt in viață sau s-a întâmplat ceva cu ei...
-Înainte ca tu sa te naști, familiile noastre au fost foarte bune prietene si ne înțelegeam foarte bine. Cu timpul ai aparut tu, iar ei erau din ce in ce mai ocupați, abia ne mai vedeam...
Nu la mult timp după nașterea ta, părinții tai mi te-au încredințat, atunci aveam o situație materiala mai buna, așa ca am acceptat sa te luam in grija noastră...am făcut actele de adopție, iar atunci a fost ultima oara când i-am văzut, s-au mutat, nu stiu ce au făcut, dar nici pana in ziua de azi nu am mai aflat nimic de la ei...
-Dar cum ii chema ?
-Ii chema Amanda si Peter Martin...normal pe tine ar fi trebuit sa te cheme Samantha Martin, nu Wang...nu am vrut sa îți spunem asta ca sa nu te derutam, dar oricum ai aflat. Îmi pare rău Sam...
-Nu ai de ce sa îți faci griji, te voi iubi mereu, mereu vei fi mama mea, doar tu m-ai crescut.
Ma bucuram ca nu s-a întâmplat nimic rău si ca mama a înțeles situație si a fost binevoitoare. Am fost tare recunoscătoare ca mi-a povestit ce s-a întâmplat, chiar aveam nevoie sa aflu, mi se luase o piatra de pe inima.
In acea seara am vorbit mult cu mama si mi-am amintit multe lucruri minunate din copilăria mea...
A doua zi am vrut neapărat sa ii povestesc lui Adam ce s-a întâmplat si in sfârșit sa le pot spune si fetelor ce mi s-a întâmplat in ultima luna.
-Hei, fetelor ! Ce faceți..?
-Noi ce facem sau tu...a spus Iren oarecum indignata
-Fetelor am avut ceva important de făcut si pana nu ma lămuream in legatura cu acel lucru nu puteam sa va spun..
-Pai ce s-a întâmplat ? spuse Eveline îngrijorata
-Am aflat, cam acum o luna ca sunt adoptata...atunci când a venit Adam la mine...
-Cum ? au spus ele in cor
-Pai si noua nu ne-ai spus ?
-Adam știe...
-Da stie, a aflat atunci, odată cu mine
-Pai si noi? a spus Iren supărata
-Nu puteam sa va spun pana nu știam cert daca e adevărat sau nu...
-Si daca nu era adevărat puteai sa ne spui, poți sa ne spui orice...a spus Eveline
-Stiu, Adam a aflat pentru ca era cu mine si mi-a fost destul de greu pana mi-a confirmat mama, deoarece îmi era rușine sa ii spun, sa nu o supăr...
-Ok, te înțelegem, a spus Iren pana la urma...
-Va multumesc! Sunteți cele mai bune !
-Nu e nimic, stai linistita...au spus ele
Apoi, m-am dus sa il caut pe Adam, bineînțeles dupe ce le-am spus fetelor tot.
-Adam...
-Da, ce s-a întâmplat, ești ok ?
-Da, sunt. Voiam sa îți spun ca am reușit sa vorbesc cu mama si nu s-a supărat când i-am spus...
-Ma bucur ! Ai aflat ceva nou ?
-Da, mi-a povestit de ei, mi-a spus ca ii cheamă Amanda si Peter Martin si mai multe.
Am așteptat sa vina seara si eu cu fetele si Adam ne-am adunat in scara de bloc sa vorbim.
-Si acum ce vei face ?
-Nu stiu, Iren...
-Nu vrei sa ii întâlnești ? a întrebat Adam
-Ba, da, dar cum ?
-Pai le știi numele de familie...a spus Eveline
-Da, si poți sa ii cauți...
-Ar fi o idee buna.
Am vorbit mai multe după care am mers fiecare la casa lui.
-Mama...
-Da, Sam.
-Crezi ca as putea sa ii întâlnesc ?
-Pe cine?
-Pe părinții mei naturali...
-Daca tu dorești poți sa te interesezi...
-Nu te superi, nu ?
-Nu, stai liniștită, e curiozitatea ta si meriti sa afli lucruri despre ei, deoarece atâția ani nu ai știut nimic.
-Oh...mama, te iubesc așa de mult !
-Si eu! Uite, aici este o felicitare trimisa de unde s-au mutat acum multi, multi ani. A fost prima si ultima felicitare pe care ne-au trimis-o.
-Multumesc!
Toată noaptea am stat de vorba cu Eveline,Iren si Adam. Am căutat informații despre ei si mi-am pus tot felul de întrebări.
Am aflat ca se mutaseră in California.
Voiam sa vorbesc cu ei, sa ii întreb de ce au făcut asta, eram interesata si voiam sa aflu totul despre ei si despre viață lor.
A doua zi planificasem sa merg in oraș cu mai multi prieteni așa ca nu voiam sa ma gândesc la nimic, voiam doar sa ma distrez. M-am îmbrăcat cu o pereche de pantaloni, de blug scurți, cu talie înaltă pana la jumătatea părții de sus a piciorului, cu un maieu alb, desenat frumos si cu o pereche de tenesi. M-am gândit sa îmi prind parul in coc cu câteva șuvițe lăsate pe dinafară si cu ochelarii de soare pe cap. O ținută potrivita pentru o zi caniculara de vara.
Am iesit in oraș si am stat pana târziu
... Nu ma mai simțisem de mult atât de bine si in sfârșit simțeam si eu vacanta.
Nu a durat mult, așa zisa vacanta, iar Adam a venit sa îmi spună ceva...părea important așa ca ne-am dus sa vorbim in spatele blocului, deoarece nu mai aflase nimeni de faptul ca sunt adoptata si așa voiam sa rămână. Nu aveam nevoie de consolări si păreri de rău. Mai mult ma demoralizam, iar in aceasta perioada aveam nevoie sa rămân puternica.
-Sam...
-Da, Adam...spune fara sa o iei pe ocolite...
-Ma gândeam...ce ar fi daca ai merge pana in California sa îți cunoști părinții ?
-Cum sa facem așa ceva ?
-Ma interesez si vedem...
-Dar e mult...si daca mergem cu avionul...
-Nu e problema, mergem cu mașină, iar eu am 18 ani si tu 16, nu îți face griji..
-Dar mama...nu stiu...daca acum s-au mutat...si daca nu vor sa ma recunoască ?
-O sa vorbim cu toți si atunci vedem...
-Ok ma mai gândesc...
Propunerea lui Adam îmi surâdea. Sa îmi cunosc tatăl si mama, ar fi fost minunat, mai ales ca asi fi avut si oportunitatea de a călătorii prin lume. Daca lipseam in schimb de la școală, cred ca aveam destule credite sa pot trece chiar intr-a 12-a. Nu știam ce sa fac, dar aveam de gând sa dezbat acest subiect si chiar sa vorbesc cu directorul despre acest lucru.
Au trecut ceva zile si chiar ma gândeam serios sa plec in căutarea părinților mei naturali...daca stau sa ma gândesc chiar azi am sa dezbat acest subiect cu toată lume, am sa ii invit la mine...
-Mama...
-Da, Sami...
-Poti, te rog...sa faci o masa mare si frumoasa așa cum știi tu, pentru azi la prânz ?
-Sigur, dar pentru ?
-O sa avem invitați, vreau sa va comunic ceva important.
-Cam de cate persoane sa fie ?
-Pai stai sa ma gândesc...Una, doua, cu el trei si domnul patru...așa si mai e si el si doamna...de cam zece- unsprezece persoane sa fie...
-Bine, pe la ce ora sa fie ?
-In jur de patru cinci, cam așa...
-Bine, draga mea...
-Mulțumesc din suflet mama, te iubesc ! i-am spus eu strangand-o tare in brațe si dandu-i un sărut fierbinte pe obraz...
M-am dus in camera mea si am început sa sun pe toți cei ce trebuiau sa vin la masa.
-Alo, Evi ?
-Da, Sam, spune...
-Poti sa o suni tu si pe Iren si sa ii spui ca trebuie sa veniți neapărat in jur de ora patru chiar cinci la mine acasă mâncam, am ceva important sa va spun !
-Bine, e totul ok?
-Da, veți vedea când veți ajunge despre ce este vorba!
-Ok, pa !
-Pa...
-Alo, Adam...da, da. Mulțumesc! Bine, paaa !
Cam o ora am stat sa sun si sa aranjez tot ce trebuie pentru masa de prânz acum ma puteam sa o ajut pe mama si sa pregătim un prânz delicios!
Doua bătăi ușoare se aud in ușă...
-Da, cine este?
-Suntem noi, Sam!
-Intrați, dar de ce ați venit așa devreme ?
-Am zis ca nu ți-ar strica patru mâini impuls de ajutor pentru acest prânz delicios...
Sigur...doar erau Iren si Eveline. Fetele astea nu puteau sa reziste nici macar o zi fara sa ma ajute...
-Cum puteam eu sa nu ma gândesc ca veți ajunge mai devreme...
-Nu stiu, cum necum, dar trebuie sa ne spui despre ce este vorba...spuse Iren curioasa
-Nu am cum...nu va supărați, dar daca nu am cum acum e pentru ca aștept momentul potrivit.
-Si acela va fi la prânz ?
-Da, Iren...
-Ok, lasa-o daca nu vrea sa ne spună acum, oricum o sa aflam...
-Mulțumesc, Eveline.
-Sam, vezi ca bate cineva la ușă..
-Imediat, mama...
-Adam, tu erai ?
-Da...
După ce am pus masa, am așezat tacâmurile si scaunele am așteptat sa vina si oaspeții de onoare...
"Ding-dong" se aude dintr-odata, ar eu sar ca arsa strigând...
-Deschid eu!
M-am proptit in fata ușii si am deschis cu grija...
-Buna ziua! Bine ați venit! Va rog, intrați!
-Bun ziua ! Bine v-am găsit !
-Oh, domnule director, ce onoare, va rog, intrați ! s-a uitat mama puțin stanjenita la mine
Ne-am așezat la masa si am început sa mancam. Oaspeții păreau profund încântați de bucatele mamei, iar pe mine ma bucura acest lucru.
Toată lumea se uita la mine fara sa știe ce doresc de fapt, așa ca mama a început discuția...
-Sam, acum crezi ca ai putea sa ne spui de ce ne-am strâns aici ?
-Da, sigur, era sa si uit...
-Bun, atunci sa auzim...
-Voiam sa il intreb pe domnul director, daca am destule credite sa pot sa trec in clasa a12-a, sau sa lipsesc un an...
-Dar...dar de ce ? spunea mama cu un glas tremurând
-O sa vezi, așteaptă puțin...
Vedeam din sclipirea ce se citea pe fata lui Adam ca știa despre ce este vorba si nu se dădea in laturi sa o arate.
-Daca stam sa le număram....da, ai destule credite si ești destul de avansata ca intelect încât sa poți sa treci in clasa a 12-a, sau sa lipsești un an, dar nu stiu daca se poate sigur...
-Si daca pot comunica cu fetele sa îmi dea anumite lecii la care sa ma pregătesc si sa dau teste virtual ?
-Da, cred ca putem face o exceptie, dar de ce doriți aceste informații ?
-Ma întrebam daca as putea sa ma duc in California...sa îmi întâlnesc părinții? am spus eu cu teama in suflet
Mama a răsuflat greu, dar își dădea seama ca nu are cum sa ma oprească, așa ca a dat aprobator din cap fara sa mai facă un alt comentariu .
-Dar cine te va însoți ? Cum vei ajunge acolo ? Ai bani destui ? a întrebat Eveline îngrijorata, aprobata de Iren care părea foarte palida
-Nu va faceți griji am strâns ceva bani si cred ca o sa ma descurc...
-Plus ca eu voi merge cu tine, am orbit deja cu mama si cu tata, iar ei au fost de acord...
-Am întrebat aceste lucruri, deoarece nu știm cat va dura călătoria si ne pregătim pentru orice.
-Atunci venim si noi cu tine...a spus Iren sigura pe ea
-Nu, am nevoie de voi aici, plus ca m-ați ajutat cu prea multe si oricum o sa am nevoie de lecții pe mail, deoarece nu vreau sa pierd tot de la școală...
-Bine, avem încredere in tine, a spus Eveline pe cel mai sincer ton posibil.
-Va mulțumesc din suflet!
Seara s-a încheiat cu bine, dar tot o vedeam pe mama îngândurata așa ca m-am dus sa vorbesc cu ea. Poate ca nu făcusem ce e mai bine, dar așa simteam...
-Mamă, esti ok ?
-Da, mi-a spus ea printre suspine...
-Mama, te cunosc mai bine decât îți poți inchipui...
-Stai liniștită...au venit vestile prea repede una după alta si nu am fost pregătită.
-Daca vrei nu ma duc.
-Nu, Sam. Stai liniștită ! Am încredere in Adam si îmi stiu foarte bine propriul copil. Daca tu ești pregătită sa te duci, dute !
-Mulțumesc, mama ! Te iubesc mult, mult, mult ! i-am spus eu mamei strangand-o in brațe puternic.
In acea seara am vorbit cu mama despre tot ce s-ar putea întâmpla pe parcursul acestei călătorii si mi-a spus sa o sun periodic, sa ii spun tot ce se întâmpla. Simțeam ca pana in acea seara nu mai fusesem așa de apropiata de mama, iar acest lucru îmi dădea siguranță si putere sa fac ceea ce mi-am propus.
Urmatoarea săptămână am fost cu mama sa îmi fac pașaport si sa verificam toate actele.
"Zzz-zzz" îmi scot telefonul din geanta si vad ca ma suna Adam...
-Alo, da Adam !
-Ești acasă ?
-Nu, vin din oras, am fost cu mama sa ne interesam de niste acte, de ce ?
-Am putea sa ne vedem mai pe seara, am ceva important sa îți dau ?
-Da, sigur.
Am ajuns acasă si m-am schimbat de haine. Am ajutat-o pe mama la curățenie, după care am fost sa îmi fac un dus. M-am îmbrăcat comod si am ieșit pe afara.
-Hei, Adam !
-Da, hei! Uite, asta e pentru tine!
-Mulțumesc! Dar ce este ?
-Deschide-l si o sa vezi...
Am rămas surprinsa, era ultimul model de Huawei...P9
-Adam, nici nu stiu cum sa îți mulțumesc, dar de ce ?
-Aveai nevoie de el !
L-am îmbrățișat si i-am fost foarte recunoscătoare pentru acest gest. Nimeni nu mai făcuse asta pentru mine.
Ma pregătisem de plecare cu tot ce îmi trebuia. Eram gata de plecare pentru ziua care urma. Nu puteam sa dorm ce este drept, așa ca am purtat o discute foarte sincera cu mama.
-Mama, crezi ca o sa fie totul bine ?
-Da, Sam. O sa fie bine, iar totul o sa fie cum era înainte.
-Mai mult sau mai putin, spun eu oftând.
-Stai liniștită, eu te susțin oricum.
-Oh, îți mulțumesc mult !
-Am doar o singura condiție...
-Care ? am spus eu puțin surprinsa
-Sa îmi spui absolut tot ce ti se întâmpla, bun sau rău..
-Sigur ca da !
-Pe degețel ?
-Pe degețel, am spus eu răzând
A doua zi, ne-am luat rămas bun de la cei dragi si am plecat la drum.
-Adam, crezi ca o sa fie bine ?
-O sa fie totul in regula. Am eu grija de tine...mi-a spus el pe un ton grijuliu.
Cu fiecare km pe care il parcurgeam ma simțeam tot mai încrezătoare si mai fericita ca il am alaturi de mine pe Adam.
Tot drumul am ascultat muzica si m-am gândit la întâlnirea pe care urma sa o am cu părinții mei.
-Adam, tu cum crezi ca o sa fie părinții mei ?
-Nu stiu, Sam. Dar nu îți mai face griji o sa te placa enorm așa cum si eu o fac, cum mama ta o face si cum prietenele tale o fac. Ești o persoana uimitoare si nu ar avea de ce sa nu te placa.
-Cat ma bucur ca ești aici cu mine, te iubesc mult.
-Si eu te iubesc, Sam! a spus el pe un ton încrezător si iubitor, luandu-mi capul in palmele lui mari ce emanau o căldură plăcută si sarutandu-ma cu putere.
Ne-am oprit la benzinărie sa alimentam, iar eu așteptam in mașină.
Aud telefonul sunând...
-Alo ?!?
-Hei, cum e ? Ce faci ?
-Saaaaaaaaammmmmmm.....
-Iren, stai puțin sa ii dam răgaz sa răspundă la întrebări.
-Bine, mulțumesc. Voi ?
-Bine. Așteptam vesti si am zis sa te sun sa vad ce faci.
-Momentan suntem sa alimentam. Pana acum totul este bine. Mama e ok ?
-Da. Si ea așteaptă vesti de la tine.
-Sa ii spuneți ca sunt bine si ca îmi e dor de ea. Hai ca vine Adam. Ne mai auzim, va iubesc fetelor !
-Paa! au spus amandoua deodata.
Ne-am îmbarcat si am continuat traseul. In drum ne-am mai cumpărat si un sandwich.
Deodata, Adam îmi spune:
-Nu ți se pare ca suntem urmăriți ?
-Ba sa știi ca da...
Adam a furat puțin mașină si a luat-o la goana ca si cum lumea s-ar fi sfarsit.
-Am scăpat ?
-Cred ca da! Dar acum ca ne-am liniștit....Ai innebuniiiit ?
-Îmi place si mie sa ma distrez puțin !a început sa rada sarcastic...
După acea zi, in final am ajuns la vama. Am predat, pașapoartele si ne-am văzut de drum.
Era destul de mare California, doar era un oraș bine cunoscut. Am stat mult pana am dat de adresa. In fata hotelului in care se presupune ca locuiayy părinții mei, am stat si am privit nerăbdătoare la gândul întâlnirii. Nu îmi venea sa cred eram aici...
-Alo..
-Sam, tu ești ?
-Da, mama. Ce faci, cum mai ești ?
-Eu bine, tu... Cum ești, cum te mai simți, ești ok ?
-Da, e totul ok. Ieri am vorbit si cu Eveline si Iren, le-am intrebat de tine.
-Da, am auzit.
-Acum sunt in fata hotelului părinților mei...
-Vai, multa bafta, draga mea !
După o ora in care m-am acomodat cu ideea intalnirii, m-am dus la recepție cu Adam, am întrebat numărul camerei si am urcat.
Numărul 78, un număr mare pentru un eveniment mare... Trag aer in piept, inspir cu greutate si sun la sonerie...
-Bu..na... ziua ! scot eu aceste cuvinte cu greutate...
-Buna ziua ! Cine sunteți si ce doriți...
-S-s-sunt Samantha Wang.. Dumneavoastră sunteți cumva Amanda si Petter Martin.
-Nu, draga mea, ei au fost foștii proprietari, dar cu mult timp in urma...
-Am inteles, ma scuzați de deranj...am spus eu lăsând capul in jos.
Am luat-o la goana spre recepție si m-am interesat de locul in care s-au mutat, nu de curând după cate am înțeles. M-am dus afara la Adam si i-am povestit tot, după care am hotărât sa stam peste noapte . Intre timp am reusit sa le povestesc si prietenelor mele si mamei tot ce s-a întâmplat. Pe seara am decis sa rămânem la un hotel.
-Bun, deci acum care este noua destinație ?
-O sa trebuiască sa mergem la Roma...
-Interesant...spune Adam surprins...
-Stiu, nu ?
-Deci acum ne plimbam prin Europa.
-Așa se pare ii spun eu, in timp ce din coltul ochiului îmi curgea o lacrima.
-Stai liniștită, Sam totul o sa fie bine ! Eu am încredere in noi.
Putin mai pe seara le-am sunat pe fete sa le întreb ce fac, dar nu am stat mult de vorba deoarece Iren pleca la mare cu mama si mătușă ei, iar Eveline abia se întorsese din vacanta cu bunica ei...
Intre timp m-a luat somnul, iar Adam a adormit lângă mine. Ne-am hotărât sa dormim împreună deoarece nu ne permiteam doua camere, hotelul era destul de scump.
In zori ne-am trezit, am luat micul dejun si am pornit din nou la drum.
-Sper ca de data aceasta sa avem noroc...spun eu oftând lung
-O sa ii găsim odată si odată.
-De data asta drumul o sa fie destul de lung, o sa dureze ceva zile bune.
Prima zi a trecut repede in comparație cu ziua pe care am petrecut-o in drum spre California. Inca nu îmi venea sa cred cat avem de călătorit...
Toată noaptea am petrecut-o in mașină neavand alta soluție...
Ziua următoare am luat-o din loc erau niste zile obositoare, proviziile ne lașau, iar nerăbdarea cu care așteptam sa îmi vad părinții creștea cu fiecare zi cu care eram mai aproape de Roma.
Nu creeeeeddd....mașina rămăsese in pana, iar pana la cea mai apropiata benzinărie erau ceva km de împins...era o oroare totala...
-Adam, nu mai pot, ma dor mâinile de la cat am putut sa împing aceasta mașină, am slăbit doua kg, de la ea !
-Si eu ce vrei sa fac ?!?
Norocul nostru a fost ca un domn foarte drăguț s-a oprit lângă noi și-a legat mașină de a noastră si am pornit către benzinarie ...
-Va mulțumim din suflet pentru ajutor !
-Nu aveți pentru ce !
In final am ajuns si la benzinarie, iar de acolo trebuia sa ne facem plinul pentru drum lung si aprovizionări, deoarece nu știam ce ne mai putea aștepta pe drum.
Ce bine ca ne făcusem pașapoarte deoarece trecusem dintr-un continent in altul. Norocul nostru era ca aveam G.P.S altfel nu stiu cum o scoteam la capăt.
Orașele si tarile prin care treceam erau fabuloase, dar nu ma puteam concentra prea mult asupra peisajului, deoarece gândul ca o sa îmi întâlnesc părinții ma făcea prea fericita si îmi luat cam tot timpul de gândire.
-Sam, la ce gândești ?
-Daca nici acum nu o sa ii găsesc ?
-O sa mergem sa ii căutăm oriunde ar fi !
-Ce bine ca pot conta pe tine !
Ceva îmi bâzâia in buzunar.....
-Alo ?
-Alo, fata mea ! Un semn de viață știi sa mai dai si tu ?
-Iren, tocmai voiam sa va sun.
-Da, si când aveai de gând, acum la tine înseamnă peste o luna ?
-Nu fii paranoica, știi ca va sunam oricum.
Le-am povestit fetelor ce s-a întâmplat, după care am sunat-o pe mama sa o liniștesc si pe ea.
Zilele au trecut repede, iar noi am ajuns in Roma, un oraș frumos, plin de istorie si fantezie. Fiecare monument mi se părea atât de mirific si fiecare pas pe care il făceam ma făcea mai încrezătoare...
Căutăm locul in care se presupunea ca trebuie sa mergem. Parca viață voia sa ma facă sa renunț, blocul era tocmai in celalalt calâp al orașului, cred ca ne lua cel puțin câteva ore sa ajungem acolo. Ne-am înarmat cu răbdare, ne-am dus la un restaurant am mâncat după care ne-am continuat drumul.
Ne-am oprit la fiecare colt sa întrebam pe câte cineva de acel hotel si cum putem ajunge la el, deoarece Adam nu mai avea baterie la telefon, iar al meu era descărcat de mult...
Cu chiu, cu vai, reușim sa găsim blocul. Era un bloc de 11 etaje cu ferestre fastuoase, iar balcoanele pe cat de simple erau, pe atât de frumoase si pline de gust erau...
Caut numărul 42 pe fiecare ușă, iar ca nu cumva sa il ratez, urc aproape pe la etajul sase, unde vad acest număr inscripționat pe ușă... Ma opresc. Tremuram toată, iar sangele păraca înceta sa își urmeze cursul normal. Singurul lucru la care ma gândeam era ca si de data asta o sa îmi spună ca s-au mutat....dar cu cat te gândești mai mult la rău, cu atât e posibil sa ti se întâmple mai mult. Cu greu ma hotărăsc sa pornesc pe coridorul întunecat, când vad o doamna ce se oprește in spatele meu spunandu-mi:
-Vrei sa cumperi acest apartament ?
-C-c-cum ?
-Dorești sa închiriezi apartamentul sau sa il cumperi ?
-Nu ! Nu e deja locuit de cineva ?
-Nu, cei care au stat aici au stat de mult.
-Știți ceva de ei ?
-Pai, da.
-Cum ii chema ?
-Stiu ca numele lor de familie era Martin, iar pe ea o chema Amanda...
-Si știți unde s-au mutat ?
-Umm...nu am mai vorbit cu ei de ceva timp, dar țin minte ca după ce au plecat de aici s-au mutat undeva prin Grecia, dar le-am mai trimis o scrisoare după ceva luni de la mutare si îmi scriau ca s-au mutat in Belarus...
-Aha, deci pentru ei e ceva normal mutatul frecvent ?
-Da, cam așa ceva...
După ce am vorbit cu acea doamna si i-am mulțumit pentru informații, am coborât in graba la masina .
-Adam...m-am întâlnit cu o doamna si mi-a dat informații despre mama si tata...
I-am spus lui Adam tot, apoi el a spus sa mergem la o cunoștință de-a lui din apropiere sa dormim acolo macar doua nopți ca sa putem sa ne refacem si sa procuram provizii...
Am plecat către varul lui Adam si, spre surprinderea mea, am ajuns destul de repede. Ne-am luat câteva dintre bagaje si ne-am dus fiecare către camera lui. Erau camere mari fiecare dotata cu cate o baie, cu televizor, o oglinda mare si un dulap pe măsură. Nu stiu decât ca am reușit sa despachetez câteva lucruri, după care m-am pus in pat si m-a furat somnul...
Am visat ca eram pe un camp întins si cineva ma striga cu o voce calda si suava. Ma întorc si vad o femeie cu un ten curat, de un alb imaculat, cu doi ochi azurii si un par castaniu mătăsos. Ma întorc cu fata spre ea si începe sa îmi spună ceva "Ești mai aproape de mine decât crezi faa...", dar nu apuca sa termine ce are de spus, ca o voce familiara ma trezește.
-Sami...
-Mmm...da ?
-Te-ai trezit ?
-Da...
-Ok, atunci hai la masa, e destul de târziu...
-Cat e ceasul ?
-Este 11:30...
-Cât ?spun eu sărind ca arsa din pat.
E adevărat ca eram curioasa cum se continua visul, dar deja era târziu, iar eu nu vorbisem deloc cu mama si cu fetele...asa ca le-am sunat si le-am asigurat ca sunt bine.
-Adam...
-Da ?!?
-Eu cred ca o sa ma duc sa ma plimb n pe aici...
-Vrei sa vin cu tine ?
-Umm...nu! Prefer sa fiu doar eu cu gândurile mele...
Era destul de întuneric, iar eu ma plambam prin parcul plini de tineri care mai de care, mai îndrăgostiți, sau mai ciudați, in special la înfățișare...
Tot timpul ma gândeam doar la ziua in care am sa îmi întâlnesc părinții, o zi care parca se prelungea cu fiecare zi...începeam sa visez noptile!
Deodata, un om cu gluga pe fata si îmbrăcat in negru îmi atrage atenția. Stătea chiar in fata mea nemișcat...
Nu știam ce sa fac așa ca continui sa merg inca câțiva pasi, după care speriata alerg, fara a ma mai gândi in ce direcție o iau...
Ma uit in spate si vad ca aleargă după mine. Simțurile îmi iau razna...încep sa plâng si sa fug din ce in ce mai tare...
Eram așa de speriata încât simțeam cum rămân fara aer .
Ma opresc, nu știam in ce direcție sa o iau... Ma duc sa întreb pe cineva unde ma aflu, dar nimic...parca nu ma auzea, nu ii pasa nimănui de mine.
Mai alerg ceva timp, pana ajung dintr-un parc părăsit...ma ascund după un copac si îmi caut disperata telefonul.
-Ce crezi ca faci ? se aude o voce groasa, ușor răgușită din spatele meu...
-E-eu...n-n-nimic...
Simțeam cum îmi înghețase sângele in vene, iar respirație îmi era ca de gheata...
Ma ridic ușor, dar nu reușesc sa ii surprind figura...
-Te-am întrebat ce făceai aici ! spune el pe un ton oarecum ridicat...
-Nimic, va jur...nu făceam nimic. ii spun eu din ce in ce mai panicata
-Raspunde mai repede si nu ma minți ! spune el țipând la mine
Nu aspuca sa îmi mai spună ceva, iar eu o iau la goana...
Fug, fug si iar fug, de câteva ore tot fugeam. Ma pun sub o scara si aștept sa vad daca vine cineva. Totul era liber. Răsuflu ușurata si încercând sa îmi gasesc telefonul, îmi dau seama ca l-am lăsat acasă... Ma fac comoda si ațipesc pentru câteva minute.
Dintr-odata simt cum cineva își strecoară mana printre firele mele de par si ma ridica in sus fara mila.
-Crezi ca te poți ascunte, zgatie mica ?!? spune el furios
-Au...ma doare ! Va rog sa ma lăsați in pace nu am nimic rău, va jur !
-Tu crezi ca te poți juca cu mine cum ai tu chef ?
-Nu... Au, va roog...
-Vino încoace, n-auzi scârbă mica ?!
Dar ma împotrivesc cu tot dinadinsul si il prind de mana, facndu-i o mișcare de karate. In acel moment ii mulțumeam lui tata ca am făcut timp de 5 ani acest sport si ca ma ducea la olimpiade pe tara. Nu stiu cum, dar reușesc sa scap cu toate firele in cap si fug cat ma țin picioarele... Toată noaptea nu m-am oprit. Pe la ora 6, când începeau oamenii sa iasă din casa am început sa ma mai liniștesc.
-Hei, aici, hei !
-Buna dimineața ! Unde doriți sa va duc ?
Ii spun destinație si încep sa ma calmez...
Cum ajungem îi dau banii șoferului si alerg spre bloc. Ma opresc numai când ajung in fata usii. Deschid ușor sa nu trezesc pe nimeni, dar nu se aude nimic. Intru in fiecare camera, dar nu e nimeni...
Ma duc in dormitor si îmi vad telefonul pe noptiera, il deschid si vad sute de mesaje de la Adam. Iau telefonul de la încărcat si il sun...
-Alo, Adam ?!?
-Sam, slava cerului, unde ai fost, ești bine ?
-Da, sunt bine, vino si îți povestesc când vei ajunge.
-Ok, vin cat de repede pot.
Cat timp așteptam sa vina Adam, m-am dus sa fac un dus.
Imediat a si ajun si i-am povestit totul, cu lux de amănunte.
-Doamne, Sam, ești ok ?
-Da, da sunt bine !
-Daca il prind pe cel care ti-a făcut rau, nu mai scăpa cu viață.
-Nu, lasa-l, acum sunt bine.
După aceasta discuție, le-am sunat si pe mama si pe fete.
-Doamne, ești bine ?
-Da, mama, sunt ok.
-Nu, te rog sa aia mare grija, nu vreau sa te pierd si pe tine, te iubesc draga mea !
-Si eu te iubesc, mult, mama.
In final am reușit sa le spun si fetelor deoarece, nimeni nu răspunsese...
-Bai, Sam, eu zic sa nu mai continui, e mai bine așa pentru tine, te iubim.spune Eveline îngrijorata
-Sam, ce spui tu aici e cutremurător, nu vrem sa te pierdem.spune Iren printre suspine
-Sunt ok, daca e va sun mai încolo, ne pregătim de plecare, va pup si va iubesc!
-Si noi, spun ele in cor.
Plecasem de la cunoștința lui Adam si ne îndreptam spre Belarus. Iar aveam zile de mers, iar de căutat si iar aveam presimțirea ca mergem ca sa avem de unde pleca. Cum era de așteptat, nu am găsit nimic așa ca următoarea destinație era Ungaria.
-Am obosit...spun eu cu lacrimi in ochi
-Te cred, Sam, dar acum ar fi păcat sa abandonam.
-Si sa mergem pana in Ungaria ?
-Daca așa e traseul, după el ne luam.
-Ok, o sa le sun si pe fete si pe mama sa le spun ce se mai întâmpla.
Mi-am scos telefonul din geanta si am început sa sun...
-Alo, ce faceți, fetelor ?
-Bine, tu ? Cum mai ești, cum te mai simți ?
-Sunt ok, numai ca am aflat ca următoarea destinație e Ungaria...
-UNGARIA?!?striga Iren pe un ton ascuțit
-Da, așa cum ai auzit, Ungaria...
-Pai, mai puteți ? întreabă Eveline îngrijorata.
-Da, sau cel puțin așa sper. Am încredere atât in Adam cat si in mine ca vom reuși sa ii găsim si ca totul se va sfârși cu bine.
-Mda, dar ai grija ca vacanta e pe sfârșite si o sa trebuiască sa îți dam notițele si sa dai teste...va fi cam greu, nu crezi ?
-Stiu, Eveline, dar nu am ce face, chiar sunt nerăbdătoare sa îmi intalnesc părinții si pana la urma, vorba lui Adam, nu am ajuns pana aici ca sa am de unde sa ma întorc...
-Stiu, acum e decizia ta, faci cum crezi....
Terminasem dintr-un sfârșit convorbirea cu fetele si reușisem sa o sun si pe mama.
-Auzi ?
-Ce este, Sam ?
-Nu putem sa verificam baza de date si sa vedem daca inca mai locuiesc acolo, sau daca nu cumva s-au mutat din nou ?
-Ba sa știi ca ai o idee buna.
Timp de câteva ore bune, am stat si am incercat sa intram in baza de date a acelui hotel, iar dintr-un final, Adam a dat de ei si de numărul de la acel hotel.
-Alo ?!?
-Alo, buna seara ! Cu ce va pot ajuta ?
-As vre sa stiu dacă există cumva doi oameni numiți Amanda si Petter Martin in acel hotel ?
-Ma scuzați, nu am voie sa dau date personale despre locatari...
-Adam, dă-mi sa vorbesc eu cu ea....
-Poftim.
-Buna seara, sunt fiica celor doi oameni despre care va vorbit prietenul meu mai devreme, doar vrem sa știm daca mai locuiesc acolo, si daca nu, unde s-au mutat.
In final am reușit sa aflam ca au plecat nu cu mult timp din Ungaria si ca s-au îndreptat spre Turcia.
Am umplut rezervorul si am pornit la drum.
Urmau alte zile de străbătut, alte nopți nedormite, zile in care nu puteam sa iau legătura cu mama sau cu fetele, in câteva cuvinte, iar urmau zile de chin. Caldura era coplesitoare, iar resursele începeau sa ne părăsească.
După câteva ore bune de condus, ne-am oprit intr-o zona cu semnal, iar eu am început sa îmi sun mama si pe fete.
"Suna"
-Alo...
-Sam, tu ești ?
-Da, ce faci, ești bine ?
-Sunt bine! Stăteam cu Eveline si Iren de vorba...
-Oh, ce bine ca sunteți toate acolo.
-De ce ? Ai ceva important sa ne spui ? Ești, ok, ti s-a mai întâmplat ceva ?
-A, nu...voiam sa spun ca ne îndreptam spre Turcia, iar aici nu e mult semnal...
-Wow....se pare ca aveți ceva de mers...
-Da...
Am terminat convorbirea si am pornit din loc.
-Gata ? Ai terminat, putem sa mergem ?
-Da, hai...spun eu oftand
Tot drumul ma gândeam la toate dezamăgirile vieții mele. Eram trista si atunci mi-a venit imaginea tatălui meu in minte. Simțeam cum ma înțeapă ochii si încep sa nu mai vad clar, iar un suspin adânc a venit neasteptat.
-Sam, Samantha ?
-D-da...spun eu cu vocea tremurânda.
-Plângi?
-Da. De ce ? Ha? De ce tocmai mie ? De ce trebuie sa suport atâta suferință ? Cu ce sunt devina ?
-Cu nimic! Calmeaza-te.
Adam oprește mașina si se da jos. Deschide ușă si vine si ma ia in brațe.
-Daca vrei putem sa ne întoarcem.
-NU! Scuze, adică...nu, nu vreau sa fi ajuns pana aici si sa aflu mai târziu ca eram mai aproape decât credeam .
-Așa e, te înțeleg ! Vreau sa știi ca eu te iubesc... O sa te ajut cu orice e nevoie !
Stăteam in brațele lui puternice si ii auzeam bătăile inimii care ma linisteau. Ochii lui mari si căprui ma făceau sa uit de toate gândurile rele. Am stat ceva timp îmbrățișați, după care i-am propus sa continuam drumul. Pe parcursul acestuia, Adam a abordat tot felul de subiecte care mai de care mai diferite doar ca sa îmi alunge tristețea si gândurile rele.
Deja se întunecase, iar noi am poposit la un han destul de decent.
Acolo ne-am cazat si am urcat bagajele. Am început sa spăl câteva rufe, deoarece începeam sa rămânem fara lucruri curate.
-Ma duc pana afara.spune Adam puțin abătut
-Ok, dar sa te întorci repede, e destul de întuneric.
Era trecut de ora 22:30, iar Adam nu a venit. Eram panicata, deoarece eram singurii din tot hanul, iar înafară camerei mele se auzeau sunete ciudate.
Ma duc pe balcon si vad o mașină neagra, era un Audi A4. Îmi părea cunoscut.
ERA AUDI-UL CARE NE URMARISE CU CEVA TIM IN URMA!
Scoteau un sac din mașină... Era ceva acolo. Il văzusem, se zvârcolea. ERA UN OM!
-ADAM, strig fara a ma mai putea controla.
Cineva se uita in sus. Când da cu ochii de privirea mea ma las in jos proptita cu spatele de peretele balconului si cu mana la gura.
Strang repede tot ce putea fi la vedere si dau de telefonul lui Adam.
"O, nu ! Adam nu și-a luat telefonul, ce ma fac acum ?" , dar nu apuc bine sa îmi termin gândul si aud pasi. Trag valizele după mine si ma pun sub pat.
Ușă se deschide încet cu un sunet ușor scartait.
Era un domn înalt, robust, îmbrăcat la sacou negru cu o cravata gri si cu o servieta in mana. Strâng din dinți puternic si îmi țin mana la gura sa nu tip. Tipul din pragul ușii de întoarce , iar când da sa plece, îmi pica telefonul din buzunar.....