Cu moartea la un ceai
Șoptind, ea-și lasă capul pe umărul meu
Și trage din a sa țigare ponosită
Iar fumul ce-l expiră-mi intră în plămâni, flămând
Tocându-mi mațele ca-ntr-un travaliu sfânt.
Ea, moartea, soarbe-ncet din ceaiul său medicinal,
Își trage sufletul un timp, și-apoi,
Ca într-un chin romantic ea se-ntoarce iar la mine,
Privindu-mă cu ochii goi.
