Un vis într-o lume nouă... o lume într-un vis... păşeşti timid spre viitor, tinzi să te-nalţi mai mult spre cer, să pătrunzi în lumea indescifrabilă a viselor. Tu singur să fii un vis, să trăieşti cu şi prin vis, din amintiri să renaşti... şi să mori... să ştii că ai existat, că ai iubit, că ai sperat... că cineva, undeva, te-a avut; ai fost visul lui. Apoi, ca într-o suferinţă dureros de dulce, te-ai transformat în uitare şi ai plecat. Ai încercat poate apoi să revii, dar ai eşuat... iar... şi iar... şi iar... Repeţi aceeaşi greşeală la infinit, nu priveşti în urmă, nu înveţi. Continui să persişti în erori... erori peste erori, sentimente distruse, inimi frânte, sufletul se adânceşte mai mult în păcat, până ce, în cele din urmă, păcatul îl biruie şi se pierde în norul dens al morţii.
Moarte... şase litere, două silabe, mii de înţelesuri. Te învârţi în jurul acestui cuvânt, fără a-i înţelege vreodată pe deplin menirea, sensul, nici de cum originea. Te naşti, trăieşti şi mori, asemeni unui vis. De ce? Cu ce scop? Dacă murim, de ce ne mai naştem? Şi dacă ne naştem, de ce mai murim? Pentru a trăi? Cu ce scop? Nu trăim pentru a muri sau pentru că ne-am născut, ci trăim pentru a visa.
Imaginează-ţi doar... priveşti, pierdut într-un abis de vise şi culori, imaginea perfectă a ploii. O auzi, o vezi, dar nu o poţi simţi. Ea te simte, îţi cunoaşte prezenţa. Nu eşti cu altceva mai presus decât acea picătură de ploaie pe care o vezi acum născându-se, trăind şi murind. Nu eşti cu altceva mai presus decât următoarea, ce îşi urmează, tăcută, calea spre nicăieri. Eşti un vis; la fel ca mine, la fel ca ea, la fel ca noi toţi. Un vis ce îşi urmează visele, deşi conştient că va cobi într-un final. Ce e un vis? Ce e o undă de magie în această lume pierdută în întunericul absolut al morţii? E moarte...? Nu, nu poate fi moarte, pentru că îl iubeşti... îl simţi lângă tine şi totuşi nu te temi, nu te impulsionezi să te temi... căci teama te consumă, te macină treptat, sufletul se-nchide, inima deschide, visele... dispar.
