Avocata

Prolog

23 aprilie 2008.

     Perioada vieții mele după ce tata ne-a părăsit pe mine şi pe mama a fost una groaznică. Şi liceul... Liceul mergea şi mai prost. Notele mele începuseră să scadă mult, iar mama întotdeauna încerca să mă încurajeze spunându-mi că ştie că pot mult mai mult decât atât. Dar în adâncul sufletului meu ştiam că e dezamăgită. Viața ei nu era tocmai roz. Tocmai fusese abandonată de marea ei iubire și lăsată singură cu o adolescentă ce avea nevoie de mult sprijin financiar. Noroc că sora mea, Elena, primise o bursă pentru facultate şi reuşea să se descurce fără ajutorul mamei chiar dacă era departe de casă. Mama lucra ca vânzătoare la magazinul de la capătul străzi, uneori mai mult decât trebuia, doar pentru a face rost de câțiva bani în plus. 

     Niciodată nu mi-am permis haine scumpe, îmbrăcămintea mea fiind primită de la o verişoară care nu mai avea nevoie de hainele respective. Iar pe acelea le primeam abia când se plictisea de ele.

— Pa, mamă! îi zic în timp ce îmi ridic ghiozdanul pentru a pleca la liceu.

     Îmi întoarce salutul dând din cap şi afişând un zâmbet care spera să pară convingător. Mă luptam cu impulsul de a plânge în fața ei, pentru a nu o face şi pe ea. Ştiam oricum că plânge cât timp eu sunt la liceu. Ştiam cât îi e de greu, dar acum, că sora mea era plecată, voiam să fiu eu cea puternică din casă.

     M-am îndreptat spre uşă cu paşi mărunți şi am ieşit pe scara blocului, unde doamna Estera tocmai pășise pentru a-şi căuta pisica. Am salutat-o respectuos, apoi mi-am văzut de drum în continuare. Apartamentul în care stăteam era unul extrem de mic, într-un bloc de la periferia oraşului. Am mers pe jos până la liceu, ca în fiecare dimineață, deoarece nu îmi permiteam să cheltui bani și pentru utiliza a mijloacele de transport în comun. Liceul meu, unul de prestigiu, era în mare parte plin de bogătani. Şi printre aceşti bogătani, se număra şi prietena mea Briana.

— Sofia! Ce ți-a luat aşa de mult? mă întreabă Briana imediat ce intru pe porțile liceului.

— Ah! Scuză-mă că eu nu am un şofer personal care să mă ducă unde vreau, la orice oră din zi! i-o tai rapid, neavând chef de "noutățile ei" despre propriile-i colege.

     Briana era cu un an mai mică decât mine ca vârstă, dar era tot în clasa a X-a, pe profil de mate-info. Avea părul lung de culoare castaniu ciocolatiu, un corp de invidiat, ochi verzi şi buze cărnoase.

— Haide, Sofia! Te-ai trezit cumva cu fața la cearceaf? aud vocea lui Aaron în timp ce mă bate pe spate prieteneşte.

     Mă întorc cu fața spre el și îi zâmbesc forțat.. Doamne! Arată extrem de bine. E puțin bronzat, părul său brunet e ciufiulit într-un mod caracteristic tuturor băieților de la mine din şcoală, iar ochii săi mici şi căprui îşi fac loc perfect pe fața lui bine sculptată, în timp ce zâmbeşte ştrengar arătându-şi dantura perfectă.

     Dau să plec, dar mă prinde de mână:

— De ce te comporți aşa, Gonzalez?

— Cum mă comport, Smith? îi răspund tăios în timp ce îmi apropii pleoapele una de alta, încercând să îi arăt că nu am o zi prea bună.

— De ce te manifeşti aşa morocănos în dimineața asta? m-a întrebat încleştându-şi maxilarul.

     Mi-am dat ochii peste cap, trăgându-mi mâna din strânsoarea lui. I-am aruncat o privire Brianei care stătea în fața mea, lângă el, privind înspre podea. Ştiam că nu vrea să aibă vreun amestec în povestea asta. Tocmai din acest motiv am plecat, lăsându-i pe amândoi în urmă.