Poveste scrisă şi publicată prima dată pe blogul personal, la data de 7 august 2009
Își întinse mâna spre steaua de mare, luănd-o cu delicatețe în palmele ei ude. Marea era calmă și îi plăcea să-și petreacă diminețile pe fundul apei, căutând podoabe noi pentru părul ei lung și blond. Privi o dată în sus, spre lumea cerului. Își dorea să nu fie interzis să urce la suprafață. Ar fi vrut să vadă măcar o dată culorile asfințitului despre care bătrânii vorbeau cu atâta melancolie de fiecare dată. Însă vremurile bunicilor trecuseră, iar lumea aceea pașnică devenise un adevărat iad. Se zvonea că dacă aerul rece al acelei lumi misterioase ar fi atins-o, avea să se întâmple ceva rău.
Privi în gol spre coada de pește, visând cu ochii deschiși despre lumea de deasupra apelor, despre prinți și prințese și despre castele înalte, baluri, rochii de dantelă…
„Selena!”
Vocea aspră a tatălui ei o trezi din visare și o readuse cu coada pe apă. Îl privi cu resemnare în timp ce îi povestea despre balul pe care avea să îl organizeze pentru ca ea să-și găsească un mire. Dădu din cap cu tristețe, în semn de aprobare. Ar fi vrut să aibă curajul să i se împotrivească, însă de fiecare dată când deschidea gura în semn de protest, singurele cuvinte care ieșeau erau „Da, tată.” sau „Bineînțeles, tată.”, „Desigur, tată.” și ”Așa voi face, tată.”
De ce nu putea fi liberă ca oamenii de deasupra? De ce trebuia să fie mereu supusă și ascultătoare? Tot ce voia era să vadă apusul, măcar o dată. Numai o dată și ar fi fost de ajuns. S-ar fi măritat cu orice tânăr al apelor și nu i-ar fi păsat de cât de nefericită era viața pe care o ducea, căci avea să aibă mereu în minte culorile frumoase ale cerului ce asemeni unei păsări fenix moare pentru a renaște a doua zi.
Orele trecură mai repede decât curenții marini și se văzu la așa-zisul bal în care trebuia să-și aleagă viitorul soț. Privi în gol spre fiecare bărbat al apelor care îi cerea mâna.
„Nu.” spunea ea către fiecare, fără să simtă nicio vină văzându-i atât de dezamăgiți, ba unii plecând chiar cu lacrimi în ochi. În inima ei, nu exista decât dragostea pentru Soarele pe care nu îl văzuse niciodată. Mulțimea scăzu până mai rămaseră doar doi bărbați. Dar vai, aceia aveau cele mai respingătoare chipuri pe care le văzuse vreodată.
„Alege.” îi spuse tatăl ei cu mânie în glas, dar fără să ridice tonul. Vocea lui îi amintea Selenei de tunetele ce se auzeau când era furtună pe mare. Și deodată, tânăra sirenă simți că are puterea să facă acel lucru pe care nu îl făcuse niciodată.
„Nu, tată.” grăi ea aproape șoptit, în timp ce urcă cu viteză spre strălucirea de deasupra. Nu mai avea noțiunea timpului, cert este însă că ajunse la suprafață chiar la apus. Își scoase capul din apă, privind măreția soarelui. „Nu am să te uit niciodată, iubitul meu.” i-a declarat ea Soarelui.
Și privi cu dragoste cerul de foc în timp ce ultima fărâmă din ea se stinse. Dar Soarele avea să renască, iar ea nu. Însă nu regreta acest lucru, căci în sufletul ei, acel minut în care îl văzuse însemnase mai mult decât toți anii pe care îi trăise pe fundul apei, fără să vadă strălucirea dragostei.
