Asasin din obligație

Capitolul I- El.

-Hmm. Ați întârziat, domnișoară Winters, iar mie nu îmi place să aștept.

Inima îmi bătea cu putere, aproape sărindu-mi din piept, iar cuvintele nu își mai făceau loc să apară.
Fiori reci îmi traversau corpul în clipa în care mâna sa face contact cu umarul meu.
Simțeam cum aplica presiune asupra mea, de parcă încerca să rupă o parte din mine.
Brusc, mă întoarce cu fața spre el, lăsându-și la iveală zâmbetul fals ce se schimbă rapid într-o adiere rece, ce tocmai mă lovise din plin ca un ger năpraznic și nemilos.
Părea genul acela de bogătan fără inimă, care primea totul pe tavă...

Vocea lui însă, mă trezește rapid din transa în care eram indusă.

-Nu știi să vorbești? La telefon păreai foarte hotărâtă. Sau ai uitat?

Îl priveam adânc în ochii săi negri ca tăciunele, încercând să mimez un cuvânt și spun asta, deoarece pur și simplu nu puteam să îl pronunț. Oricât încercam, era zadarnic. Ma simțeam de parcă aveam un nod în gât. Un nod ce nu doar că nu mă lăsa să port un dialog cu persoana ce m-a terifiat din prima clipa, dar aproape mă lăsa fără aer.

-Oh, draga mea. Probabil împrejurările nu îți dau voie să te destinzi. Lasă-mă să te ajut puțin.

Spune pe un ton plin de ironie și sarcasm, parcă amuzat de situație și totodată iritat de ea.
Brusc simt greutatea pălmii sale pe obrazul meu.
Ridic privirea spre bruta ce îmi zâmbea din nou cu o satisfacție dracească.

Simțeam ură. Doar ură și nimic mai mult. Îmi era silă de el și dacă aș fi știut că am vreo șansă în fața unuia ca el, nu aș fi ezitat să îi dau să guste puțin din ce mi-a dat și el. Sau... puțin mai mult.

-Se pare că îmi pierd timpul aici cu tine. Nu pari cooperantă cu vorba bună, poate te voi convinge altfel.

Rostește cuvintele în timp ce își scoate ceva din buzunar. Continuam să îl privesc fără să pot reacționa. Mă simțeam ca în transă, mai rău de fapt. Credeam cu tărie, că ceea ce urmă să scoată ar fi putut fi un pistol și că așa aveam să sfârșesc... dar, m-am înșelat.

Simt o durere scurtă în mâna dreaptă urmată de o amețeală puternică. Simțeam o greutate la nivelul capului și vedeam totul în ceață. Doar zâmbetul său mârșav îl mai vedeam clar, până când a dispărut și el odată cu starea mea de conștiență...

***

Mă simt amețită, iar capul îmi zvâcnește din cauza durerii ce nu voia să îmi dea pace.
Încerc să deschid ochii, sperând ca totul să fi fost doar un vis urât.
Cu cât starea de amețeală se diminua, cu atât mai clar îmi era tot ce se întâmpla cu adevarăt. Încheieturile mâinilor și picioarelor mă dureau teribil, mă ardeau și simțeam o strânsoare puternică ce punea presiune pe ele.

Încerc să mă mișc, să îmi mișc mâinile... dar tot ce am reușit să fac, a fost doar să îmi agravez starea. Era o funie groasă și aspră, atât de aspră încât smuciturile mele au înrăutățit lucrurile, îmbibând funia în sângele meu, ce își făcea loc prin micile răni provocate fără voia mea...
Îmi țin ochii strâns închiși, încă neavând curaj să înfrunt orice ar fi fost în jurul meu.
În clipa asta chiar îmi doresc să fi fost la servici și să îmi ocup timpul cu toate actele posibil existente, probabil nu voi mai răspunde niciodată la vreun apel în acel sediu!

"Dacă voi scăpa...", spun în sinea mea, aproape pierzându-mi speranța că voi mai scăpa de aici.

Aud niște pași grei și hotărâți, ce păreau să coboare niște trepte, în urma lor rămânând doar ecoul.

Deschid ochii și privesc în jur. Eram într-un subsol chiar foarte mare, dar slab iluminat.
Doar nu mă puteam aștepta la ceva mai drăguț după modul în care eram ținută aici.

În fața mea se afla o masă pe care erau o grămadă de seringi, cuțite și arme.
Și nu știu sigur care din ele mă înfiora mai tare. Gândul că aș putea fi...

-Huh. Te-ai trezit într-un final.

Aceeași voce... același bărbat...

-Ah, biata de tine. Se pare că ai vrut să scapi. Mi-ai pătat funiile cam repede. Și eu care credeam că voi fi primul la asta.
Oricum, sper că ai văzut ce ți-am pregătit pe masă și crede-mă, nu voi ezita să le folosesc pe tine dacă nu o să îți deschizi gura!

-Te rog, nu...

Aud râsete venind din partea lui, atât de sfidător, de rece...

-Mă rogi? Haha, ești foarte amuzantă, draga mea. O să îți zmulg de pe limbă acest "te rog" și o să îl șterg cu buretele definitiv din caracterul tau! O să fac din tine ce e mai rău, nici chiar tu nu o să te mai recunoști, promit.
Nu o să mai știi ce e mila, dar nici nu o să îți mai pese de durerea unei răni, o să te fac imună la așa ceva.
O să te fac să îți placă să chinui și o să încep acum. O să treci prin tot ce am trecut eu ca să ajung aici.

Cuvintele rostite de el, continuau să îmi răsune în minte ca un ecou. Eram înspăimântată și nu voiam să cred că totul se întâmpla din cauza unui apel.
Nu puteam să îmi iau ochii de la el, de la acel călau. Stătea întors cu spatele spre mine, părea concentrat asupra ustensilelor ce îi erau înșirate pe masa de metal, iar eu păream concentrată asupra lui.

Era înalt, cu un corp sculptat perfect. Parul  castaniu închis, probabil nu la fel de închis ca sufletul său. De fapt, care suflet? Nu pare să aibă așa ceva.

Avea în mână o seringă plină cu o substanță verde, iar în cealaltă mână avea o cârpă. Expresia feței sale era una serioasă, privirea lui pătrunzându-mă până în măduvă. Inima începea să își mărească ritmul bătăilor pe măsura ce el se apropia de mine.

-Să înceapă distracția. Ce zici? Te abții din țipat sau vrei să te scutesc de a te obosi cu țipete fără rost?
Shhh! Nu răspunde. O să mă scutesc singur de țipetele tale.

Nu termină bine propoziția, simțind cum măna sa mă forța să deschid gura. Cârpa ce o ținea înainte în mâna, mă împiedica acum să mai scot vreun sunet.
Lacrimile îmi inundau obrajii. Îmi era frică.

-Știi ce urmează? Urmează ceva dureros. Vezi această seringă? Substanța din ea te va face imună la multe și îți va crește rezistența la durere. Dar dupa ce te voi dresa și eu puțin.
O să doară doar... vreo 3 ore.

Spune, în timp ce acul îmi străpunge pielea  injectându-mi acea substanță. Durerea e insuportabilă și groaznic de intensă, de parcă nu era de ajuns, începea să se tot intensifice. Nu îmi puteam stăpâni lacrimile, țipam, dar țipetele îmi erau înăbușite de cârpa ce îmi țintuia glasul. Simțeam că amețeam din cauza durerii, dar palma sa nu îmi dădea voie să leșin.

După ce întreg serul mi-a fost administrat, durerea nu doar creștea, ci îmi inducea o stare de nervozitate. Ma chinuia psihic și fizic, iar lui părea că nu îi pasă, ba chiar se pregătea pentru un alt pas în torturea mea.

Simțeam substanța cum mi se împraștia în tot corpul, în ritm alert. Era de necrezut.
Ce are de gand? Cine e acest bărbat și... de ce eu?

-Ești pregătită?