ZIDUL DINSPRE RĂSĂRIT

ASPIRAȚII

Îmi amintesc cum era să trăiesc,obișnuiam să uit că o fac și de foarte multe ori îmi blestemam viața,mi se părea că nu este altceva decât un joc al singurătății din care voi ieși indiferent de regulile pe care le urmez o pierzătoare.Când suntem mult prea fericiți începem să gândim prea mult iar acest adaos ne face să dăm crezare acelui neant ce se întinde peste mințile noastre,care precum un vierme neadormit ne șoptește "Tu nu vei putea găsi vreodată fericire.Ai văzut cum zâmbea cealaltă astăzi?"și intervine gelozia pe ceea ce semenii posedă,intervine ura care ne macină de pe interior și ne pângărește astfel și exteriorul,ura ne acaparează  și ne sluțește atât pe afară cât și pe înauntru.

Când uiți să mai trăiești cu adevărat?Oare am trăit vreodată?Și dacă am făcut-o nu îmi mai amintesc pentru că a fost demult,aș putea spune,dar prefer să îmi mărturisesc crezul,nu a fost demult pentru că existența mea a fost atât de fericită oferindu-mi atât de multe.Egoismul este cel care mi-a răpit totul,mi-a furat capacitatea de a mă bucura de ceea ce viața îmi oferea,mă conducea în vârful unei ierarhii interioare făcându-mă să cred că meritam mai mult,nu meritam mai mult decât aveau alții,de fapt pot spune că aveam prea multe în comparație cu faptul că nu meritam absolut nimic.

-Stai,ia asta pe tine,afară plouă și este frig.

Suzane,încă din prima zi pe care am petrecut-o în lagăr am rămas alături de ea,o orfană ai cărei părinți au fost uciși din cauză că erau prea bătrâni pentru a da randamentul dorit de superiori,acei ochi albaștrii au fost martorii acelor scene și pot spune cu mâna pe inimă că la cei șase ani pe care i-a adunat în palmaresul vieții a adunat mai multă suferință decât cei trecuți de prima tinerețe,în fond durerea a rămas tot ceea ce ne leagă.

-Sofiii. Zâmbește apucând bucata de material ușor putredă la colțuri sărutându-mi obrazul,știu ce vrea să întrebe dar nici nu îi pot oferi un răspuns de dinainte,mi-am promis că Suzane va avea parte de toată grija și răbdarea mea oricât de repetitive i-ar fi întrebărilor,este un copil ce foarte mult timp a fost tratat cu violență în schimbul vieții deși de când am ajuns în Buchenwald am încercat să iau micile stângăcii pentru care în trecut fusese lovită asupra mea,pentru că indiferent de cât de rea ar fi lumea,indiferent de cât de rece ar fi inimile lor...noi avem sufletul intact,ne-am păstrat latura umană și suntem capabili să simțim în continuare o dragoste extraordinar de profundă și sinceră.

-Când va veni Adam?A promis că o să vină să ne vadă și...și...și...

Nu îmi pot stăpâni surâsul,atașamentul dintre ei doi este unul atât de puternic încât cu greu pot găsi cuvinte pentru a-l caracteriza,Adam este cel care ne-a ajutat atunci când problemele ne-au copleșit deși prima oară l-am privit cu ură,cu repulsie crezând că este asemeni lor.Au fost momente în care viața noastră ar fi trebuit să se sfârșească,cu săptămâni în urmă Suzane se îmbolnăvise de pneumonie întrucât trupul ei fragil nu poate rezista temperaturilor scăzute din ultima perioadă,temperaturi cărora li se alătură muncile grele pe care indiferent de vârstă trebuie să le realizăm.

Nu avem bani sau lucruri ce le-ar trebui altora,nu avem acces la medicamente întrucât nimeni nu și-ar dori ca noi să rezistăm condițiilor vitrege din Buchenwald  așa că Adam ne-a făcut rost de medicamente ce au pus-o pe Suzane pe picioare în doar două zile,ocazional ne ajută să mâncăm mai mult decât coltucul de pâine ce presupune rația zilnică de hrană a celor închiși și toate astea dor atât de tare pentru că nu toți au norocul acesta,ce am eu și ei nu au?

Am oftat sărutând-o pe Suzane în creștet,este un copil până la urmă iar Adam îi face viața mai frumoasă,este normal să întrebe de el.

-Păi după cum arată cerul este puțin peste ora prânzului și...

-Și o să ne aducă plăcintă,nu?Mereu când zici asta ne aduce,o să ne aducă?

Sper din tot sufletul să nu vină,și nu o spun din egoismul de a obține atenția lui Suzane,în condițiile în care suntem ca o familie,ci pentru că el nu poate intra fără a avea probleme din cauza celorlalți iar eu...nu sunt dispusă să o las din nou să străbată ghetoul ăsta până va ajunge la "locul nostru" doar pentru a o vedea din nou la pat,fără a avea garanția că Adam va putea fura și de data asta pentru noi.

-Când vom ieși de aici îți promit că vom face atât de multă încât vei fi sătulă doar auzind cuvântul ăsta.

Și cât mi-aș dori să fie totul adevărat și cândva să plecăm...să ne trăim viețile împreună...dar cu cât timpul trece,cu cât observ că moartea pândește la orice pas...cu atât visele par să rămână doar vise.