Scripcarul cântă al lui cântec,
descântec pentru morţii ce trec...
Unii repede, alţii încet
spre câmpul unde moartea şi-o petrec.
Asta le-a fost soarta şi o acceptă.
Scripcarul le cântă o melodie lentă...
Şi aşa e în fiecare zi. Suflete ce nu şi-au găsit odihna, cutreieră câmpul. Muncesc. Dau cu sapa, dar nu lasă nici o groapă în urmă. Dau cu grebla, dar nu lasă nici un şanţ în pământ. Pun seminţe, dar nu răsare pic de plantă. Aşa e zilnic. Scripcarul e singurul personaj anormal din acest peisaj. Priveşte cu ochii săi goi spre câmpul sterp, dar plin de suflete. O lumină roşie, acoperă totul. Aşa e aproape mereu. Scripcarul cântă fiecăruia cântecu-i predestinat, în funcţie de viaţa ce-a îndurat. Morţii plâng. O, şi ce plâng! Dacă erau cuminţi? Atunci n-ar mai fi săpat acum... Lumina din roşie, verde a devenit. Toată suflarea de moarte acum s-a risipit. Câmpul se scufundă într-o lumină verde. Pe scripcar, nimeni nu-l vede. Dar El, rămâne acolo. Şi cântă. O, şi ce cântă! Lumina îl cuprinde. Sufletele se duc, se risipesc. Prin păduri, prin case, sub poduri, pe străzi sau pe unde nimeresc. Liniştea nu şi-o găsesc. Abisul verde îi cuprinde, să doarmă nu li se permite. Când lumina roşie se face, pe câmp se întorc, la sapă şi la greblă, la seminţe şi la udat. Aşa să facă, până ce viaţa toată, a încetat...
