Ne-am născut dintr-o bucată de pământ scuipată de cei ce lucrau în munte, sub râuri și păduri. La început ne-am hrănit cu rădăcinile copacilor, apoi am scurs apa din râuri și am ieșit la suprafață. Ne-am câștigat supremația cu greu, am învins întâi vântul, focul apoi fiarele. Pe cei mai mici i-am lăsat la urmă. Soarele l-am înțeles târziu, cu mult înaintea noastră au făcut-o ceilalți. Am fost sclavi, stăpâni de sclavi. Nu ne-am putut înălța ca și părinții noștri, eram prea grei, prea lacomi. Aripile le-am pierdut treptat, în schimbul lor căpătând burți. Ne-am împreunat din prima zi. Am învățat repede dar ne-am pierdut bunătatea. Ne-am mințit unii pe ceilalți încă de la început. Încrederea nu am inventat-o, am uitat-o. Am devenit mai inteligenți dar am rămas proști în dăruire. Am devenit duşmani, nu frați. Nu am împărțit cu nimeni ceea ce am cules pe pământ, am luat totul cu noi în mormânt de fiecare dată. Odată cu inteligența noastră s-a ridicat și mândria și ea a stins ceea ce aleșii se chinuiau să aprindă în fiecare colț rece. Dar nu au renunțat, au murit lăsându-și averile sufletelor copiilor. Aleșii întotdeauna luptă cu mâinile legate la spate. Străine sunt de ei, mânia și invidia. Calea lor este întotdeauna cea dreaptă., Prelegeri ținute în somn de fostul meu prieten Horațiu. Nici nu știu dacă erau rostul imaginației mele s-au chiar îmi citise fragmente din cartea lui U.
Horaţiu m-a învăţat să nu cred tot ceea ce văd. " Două fiinţe în acelaşi loc, aceeaşi zi şi oră văd două lumi diferite. Egoul este moștenit." Într-una din zile m-a dus departe în mijlocul pădurii şi mi-a arătat un desen gravat într-o piatră ciudată, asemănătoare cu o stâncă dar mult mai netedă. Un cerc perfect cu sute de triunghiuri minuscule poziţionate ordonat pe razele şi de a lungul circumferinţei sale. Mi-a luat mâna şi a lăsat-o peste desen câteva secunde. Instinctiv am închis ochii, era o stare euforică ca şi cele pe care le simţim când suntem alintaţi sau mângâiaţi de părinţi. O stare greu de reprodus în cuvinte. " Este o bucată din muntele lui U. Este singura poartă spre casele fratelui său iubit. Spre tărâmul iluziilor. U a pictat un munte întreg de dragul fratelui său mai mic. Aleşii l-au botezat Calea. Doar cei lepădaţi de cele lumeşti pot să treacă dincolo. Restul sfârşesc în casele Haosului, de unde dacă izbuteşti să te întorci, îţi vei pierde minţile aici. " Eram sceptic pe vremea aceea. Nu credeam o iotă. Săracul, gândeam, îşi imaginează lucruri pentru a uita pierderea familiei sale. Desenul exista şi era într-adevăr straniu să găseşti un asemenea desen perfect calibrat, trasat fie cu o daltă precisă, fie cu ajutorul unui alt instrument special. A fost singurul meu motiv atunci să nu las în întregime povestea pe apa sâmbetei. Mult mai târziu când m-am reîntâlnit cu Horaţiu am înţeles întreg puzzle-ul. " Nimicul poate lua orice formă şi orice formă vie sau moartă, nimic e predestinat să ajungă. Să nu-ţi îngreunezi viaţa cu nimicuri." Auzise pentru prima dată cuvintele acestea la un bătrân din Israel când fusese în pelerinaj, prima şi ultima oară, şi le descifrase apoi într-unul din pasajele ascunse ale Cărţii lui U. Inițial m-am gândit la confuziile create de mintea sa tocmai pentru a-şi ascunde durerea. Raţionamente create de imaginaţie pentru ca viaţa să i ofere un nou imbold, un nou drum. Târziu am aflat că toate acestea sunt strâns legate, şi una fără cealaltă nu ar fi făcut posibilă transformarea sa.
Deşi contactul meu cu oraşul era puternic, continuu, mai mult ca niciodată fragmente din zilele petrecute alături de Horaţiu îmi apăreau în minte acum în momentele grele, foarte fin creionate. De multe ori îmi doream să mai ating odată piatra aceea neobișnuită şi să trec în altă lume, mai aerisită, mai pe gustul meu. Am vândut ziare tuturor genurilor de oameni. Toţi aveau un singur lucru în comun. Restul. Felul în care aşteptau să primească banii. Agitaţi şi speriaţi. Era hilar cum foşnetul unor hârtii gâdilă auzul într-o fel atât de plăcut. Un orgasm auditiv lipsit de pudoare. În fiecare seară singură mea satisfacţie consta în a savura o cafea proastă în acelaşi birt, peste drum de gară, unde mă agăţase Mona. Pe Mona nu am mai văzut-o de atunci decât târziu, într-un spital de boli mintale. Era asistentă. Am admirat celelalte vieţuitoare ce îşi târau umbrele în prejma mahalalei. Beţivani, peşti, hoţi, curve, cerşetori, preoţi transexuali, profesori şomeri. Aici l-am întâlnit pe Ioland Holb, fost profesor de română, ce după câteva pahare de Unirea, recita cu înfrigurare din Gothe, Faust,: " Ah tu prăpastie de voluptate, un înger ai întruchipat aici., " de fiecare dată când intra câte o pizdă pe uşă. O dată a dat buzna o grăsană cu păr scurt şi câteva fire negre de mustaţă, lucra la casa de bilete, şi lumea a amuţit. L-a scos afară pe bietul Holb de păr. Era nevastă sa.
