Childhood Enemies/Vkook

Unu

Privea mașinile sumbru colorate care mergeau în stambă făcându-l să își piardă concentrarea.Curentul creat făcându-i pletele maronii de pe frunte să zboare în toate direcțiile, ca niște spice ușoare de grâu.Cu valiza în mâna stângă și cu niște hârtii în cealaltă, astepta în fața trecerii de pietoni, urmarind cu coada ochiului semaforul care avea să se transforme în verde aprins cât de curând; cel puțin așa speră.

                               ***

—Ai de gând să întârzi?Vocea groasă a barmanului însăși prietenul său îl tulbura.Soarbe din macchiato-ul său, privindu-l subtil pe sub gene.

Băiatului în uniformă îi trage ceașca dintre degete, șatenul fulgerându-l cu privirea sa întunecată.
"De ce e atât de enervat?"îi trece prin gând dând nonșalant din umeri.

—Ya!Ce naiba!Te-a angajat tata să îmi ai de grijă?Se răstește, ridicându-se instantaneu de pe scaunul negru lipit de tejgheaua de lemn masiv.

Prietenul său râde, întinzându-și mâna către capul brunetului bătând de câteva ori prietenos.

—Jungkook-ah, știu că nu facem parte din aceeași clasă socială, dar te rog tratează-mă cu respect! Murmură rapid cuvintele, așteptând reacția tipică a tinerelului cu păr negru ca funinginea.
—Îmi pare rău, hyung.Tata mă presează cu studiile, credeam că îi va ajunge toată prostia aia cu...
—Familia Kim?Îl întrerupe, lăsându-și coatele să se odihnească pe masă, plasându-și bărbia între palmele albicioase.
Jungkook îl aprobă dând cinic din cap, cu coada ochiului privind micul ceas de pe perete.Se pare că universitatea aștepta pentru el; deși el nu aștepta să intre pe ușile care cândva îi promiteau libertatea.Era la fel ca atunci când era un licean; la început credea că va fi liber, lăsat în pace pentru aș axa timpul liber pe viața lui dar se pare că Kim își băga nasul peste tot de când se născuse.

—Vrei altă cafea?
—Cred că da, am nevoie.

Seokjin îi înmânează o cafea, ridicând în același timp dosarul negru cu informațiile companiei părinților săi, pe care șatenul și-l aruncase pe tejghea.Își încruțișează picioarele gândindu-se dacă vrea sau nu să iasă din mică cafenea din centrul orașului; nu voia să fie din nou acaparat de cărți și privirea la fel de studioasă a lui Kim Taehyung.

Pașii săi într-un rimt lento acompaniau sunetul abrupt al claxonelor.Desigur, așa e Seulul de zi cu zi; Seulul cu care el nu se obișnuise pentru că niciodată nu îl explorase așa cum el își dorea, fiecare colțișor în parte.Ajunge în fața trecerii de pietoni, dând dezaprobator din cap; fiul unuia din cei mai cunoscuți milionari mergea pe jos către universitatea sa, ce rușine.

Își făcuse loc printe oamenii împietriţi pe culorile aprinse ale semaforului, dând din picioare și sorbind pe nări aerul aproape poluat.Ajunsese în fața primei dungi albe, și se oprise analizându-şi inamicul, băiatul pe care a învățat să îl urască.

Părul de pe frunte îi ascundea ochii reci, iar masca gri îl făcea și mai greu de recunoscut.Totuşi brunetul își dăduse seama că se află în prezența sa prin simpla aromă de colonie scumpă care se împrăștia ușor pe la nările tuturor.

De ce era și el acolo?De ce nu merge cu limuzina sa albă și strălucitore?Șatenul nu putea procesa întâmplările, era ca și cum a fost urmărit de mult timp; să fie sincer parcă a fost urmărit de când se născuse.

Încerca să îi descifreze expresia dar este deranjat de bătăile în spate aplicate de mica bătrânică din spate care îi arăta mânioasă cu degetul că trebuia să treacă trecerea de pietoni de mult amar de vreme.Îşi pune palma pe frunte, încercând să se lovească peste frunte, lipsa unei persoane oprindu-l instantaneu.Jeon Jungkook plecase iar el nu apucase să citească statisticile companiei, dacă nu îl va prinde destul de rapid toți banii pentru afacerea sa s-au dus pe apa vântului.

Răde înăbușit, trecând rapid trecerea de pietoni luând la pas drumul bine cunoscut înspre facultate.Oare unde e Jeon?Curtea universități era arhiplină, ca de obicei studenți veseli sau nu prea, invadând teritoriul fiecăruia.Câteva fete chicotesc la văzul lui Taehyung care cu mâinile în buzunar cerceta acel dosar negru.Se gândise că biblioteca e locul unde brunetul se ascunde, urmărindu-l de multă vreme îi știa aproape fiecare pas.Totuşi cei doi nu vorbiseră niciodată, e interzis ca clanurile Kim și Jeon să vorbească între ele, deşi ei se confruntă de nenumărate decenii pentru locul unu; nici un membru al familie nu făcuse schimb de vorbe unul cu celălalt.Pe brunetul palid, așa cum îl știe încă de la grădiniță; îl vedea ca o persoană indiferentă și enervantă.Aliura sa i se parea prea sumbră și serioasă, aliura care se pare mereu l-a adus pe locul unu.

Printre rafturi găsise mesele pline cu cărți, acolo unde Jungkook stătea întins cu cărțile groase în mâini și cu capul peste ele.Aşteptând cu scârbă ca ziua sa groaznică să înceapă să funcționeze.Pe celălalt scaun din dreapta sa dosarul era acolo; gata ca Taehyung să își amestece privirile printre foile scrise citeț.

Se strecoară cu greutate, tiptil tiptil mergând către scaunul de fier.Îşi ține respirația, trăgând cu buricile degetelor de plasticul negru, așteptând să îi pice în brațe.

—Aș vrea să mă sinucid, poate așa nu te-aș mai vedea; mârâie Jungkook trăgând de dosarul negru.

—N-n-ai voie să vorbești cu mine!Se răstește Taehyung, înghițind în sec și privind cum dosarul e strâns în brațe de Jungkook.
—

Nici tu nu ai!

—Știi ce se va întâmpla dacă vor afla că ne-am vorbit?
—Vom fi dezmoșteniți.

______________________________________
Una dintre noile mele cărți, sper să vă placă și va rog lăsați-vă părerea.Este foarte important pentru mine!