Iubire imposibilă [L.S]

Capitolul 1

Louis pov

Ascult cu mare atenție slujba din această Duminică, încercând să găsesc înțelesul tuturor cuvintelor pe care preotul le rosteşte cu o mare taină. Glasul lui este uşor moale, dar şi impunător pentru ai determina pe creştini să fie atenți la ceea ce vorbeşte.

Îmi fac cruce de fiecare dată după ce rostesc o scurtă rugăciune pentru ca să îmi arăt respectul față de Dumnezeu cât şi față de tata care este preotul acestei Bisericii.

Mereu îmi doresc ca Dumnezu să-mi asculte rugăciunile cu atenție, iar într-o zi să mi se arate. Ştiu că cer prea mult pentru că nu sunt eu un Sfânt cum a fost Moise ca El să mi se arate măcar printr-o flacară şi să-mi vorbească, dar totuşi sper la asta de mic.

Sunt trezit din gândurile mele în momentul în care ceilalți colegi de cor încep să cânte, făcând şi eu la fel ca şi ei.

Mereu am adorat să cânt şi astfel să-mi exprim iubirea față de Dumnezeu pentru că El este cel mai important pentru mine în această viață.

Muzica pe care o cânt cu atâta iubire este una simplă, o melodie dedicată lui Dumnezeu care exprimă dragostea unui copil care a rămas fără parinți. Baiețelul avea doar 5 ani când i-au murit parinți şi a rămas singur pe această lume crudă, neavând alte neamuri la care să meargă. El a început să cerşească pe străzi ca să poată să facă nişte bănuți pentru aşi asigura hrana măcar pentru o zi. Dar acest copil cât era el de neajutorat credea în Dumnezeu şi îl iubea mult, se ruga în fiecare seară şi mergea mereu la Biserică aşa că acest băiat a reuşit până la urmă să fie adoptat de o familie iubitoare, acest aspect demonstrând că Dumnezeu nu lasă pe nimeni la greu.

Iubesc această melodie prin simplul fapt că arată puterea lui Dumnezeu şi iubirea lui față de toate persoanele de pe acest Pământ păcătos.

Arunc o mică privire prin jur  în timp ce continui să cânt şi îmi opresc privirea asupra unui băiat din cor, pe nume Harry, care nu făcea nimic. Doar se prefăcea că rosteşte cuvintele pe care noi ceilalți le rostim în formă de cântec şi parcă nu îi păsa deloc de ceea ce facem în această Biserică, si anume că-l cinstim pe Dumnezeu.

Harry este un băiat nou în acest cor care a venit la îndrumarea tatălui meu deoarece are o voce foarte frumoasă care exprimă multe. Este înalt, cu mult mai înalt decât mine, si are nişte ochi verzi de culoarea smaraldelor. La început, îmi părea un băiat de treabă şi credincios, dar în timp ce am văzut că mereu când vine vorba să cânte doar se preaface, m-a făcut să cred că nu este prea credincios aşa cum vrea el să pară, iar asta îmi stârneşte unele bănuieli.

Îl mai privesc timp de câteva secunde, iar în momentul în care el îşi întoarce privirea spre mine, astfel încât privirile noastre să se întâlnească, îmi întorc rapid privirea în față spre persoanele bătrâne care stăteau în primele rânduri şi ascultau cu atenție cântecul nostru cât şi slujba.

După terminarea cântecului, preotul începe să rostească rugăciunea de final, intitulată "Tatăl nostru". Când rugăciunea se termină, toți creştini încep să părăseasca Casa Domnului, eu fiind printre ei.

La ieşirea din Biserică, încep să arunc priviri prin jur în căutarea lui Harry pentru că vreau să-l întreb ce este cu el de nu cântă. Sunt mult prea curios să aflu toate astea şi chiar dacă sunt convins că îi ştiu doar numele şi că niciodată nu am m-ai vorbit cu el, iar asta va fi chiar foarte ciudat, eu tot vreau să o fac.

Atunci când îl observ pe acesta la poartă, fumând o țigară, încep să merg spre el până ajung în dreptul lui.

— Bună! Spun pe un ton prietenos spre el fără să-mi pese că fumează chiar dacă asta nu este în regulă.

Mereu am considerat că fumatul este un drog, dar nu chiar atât de puternic ca celelalte şi că provoacă o mare dependență. Rar sunt persoane care au tărirea să se lase de fumat pentru totdeauna, dându-şi şi ele seama că fumatul nu este un lucru sănătos pe care să-l faci.

— Salut! Îmi răspunde acesta pe un ton jos, trăgând în continuare din țigara lui, lăsând fumul să întoxice aerul din jurul nostru.

— Ce faci? Eu sunt Louis. Îl întreb apoi mă prezint chiar dacă îmi dau seama că ştie cine sunt. Întind mâna spre el în semn de politețe şi las ca un zâmbet să-mi contureze fața.

— Harry. Răspunde scurt şi îmi priveşte mâna timp de câteva secunde apoi îşi arcuieşte o sprânceană. Îmi prinde totuşi mâna în a lui şi mi-o scutură uşor ca să facem cunoştință în mod oficial după care îmi lasă mâna liberă.

Rămân blocat pentru câteva secunde în care îmi atinge mâna cu a lui, simțind un fel de chimie şi o atracție fizică neobişnuită fără să înțeleg deloc motivul. Îmi las grăbit mâna pe lângă corp ca să nu stârnesc cumva atenția lui asupra mea deoarece chiar m-aş simți foarte stânjenit după.

— Încântat. Um, ştiu că poate sună impertinent din partea mea, dar de ce nu cânți niciodată? Îl întreb până la urmă exact ceea ce voiam încă de la bun început şi îl privesc incredibil de curios.

— Că nu vreau. Spune scurt cu o mică răceală în tonul vocii sale şi îşi dă ochii peste cap.

Îmi măresc uşor ochii când aud ce spune pentru că asta este destul de impertinent şi nici măcar nu are vreo logică. Dacă tot nu îi place să cânte şi nu vrea, atunci nu ar fi trebui să accepte propunerea tatei.

— Ce nesimțire! Cum să nu vrei să cânți? Doar aşa îl poți cinsti pe Dumnezeu. Mormăi către el cu o mică urmă de nervozitate în glas pentru că nu înțeleg deloc nesimțirea lui.

— Cum zici tu credinciosule. Eu nu sunt de acord cu regulile Bisericii şi mai ales cu Dumnezeul ală al tău. Spune scurt spre mine şi îşi abține un râset, apoi mă apucă de mână şi îmi rânjeşte într-un mod mult prea ciudat pentru mine.

Îmi trag repede mâna din a lui, din cauză acelei conexiuni ciudate care mă sperie şi merg grăbit spre casă fără să-i mai spun nimic chiar dacă m-a deranjat ce a spus.

Ceea ce nu ştiam eu era că din ziua aceea toată viața mea va fi dată peste cap.