Dintr-un nimic

Capitolul 1 - Eliza Delan

Am tras brusc aer în piept de parcă uitasem cum trebuia să o fac. Mi-am deschis ochii. Frunzele au foşnit în timp ce mă ridicam în picioare. Mi-am scuturat paltonul şi m-am uitat la mine, hainele îmi păreau familiare, dar nu puteam să găsesc nicio amintire care să le includă.

M-am uitat în jur. Mă aflam într-o pădure, copaci nu mai aveau frunze, iar aerul era rece, de parcă era deja iarnă. Nu puteam să îmi amintesc în ce zi suntem. Mirosea vag a fum, dar nu mi-am putut da seama dacă era adevărat sau minte îmi juca feste. O cioară s-a aşezat pe creanga unui copac, s-a uitat câteva secunde la mine, apoi şi-a luat zborul.

Mă simţeam singură şi îmi era cumplit de frig. Nu ştiam cum ajunsesem aici, nu aveam habar unde trebuia sa merg. Mi-am băgat mâinile în buzunare şi tot ce am găsit a fost un buletin. L-am scos şi l-am analizat, am văzut chipul oval al unei fete cu părul negru şi nasul puţin prea mare. M-am recunoscut. Lângă era scris un nume „Eliza Ana Delan", dar nu îl simţeam de parcă era al meu. Ciudat era că în afară de cetăţenie şi CNP, toate celelalte spaţii erau libere.

M-am gândit că poate fusesem beată, dar asta ar însemna un gol de amintiri de o seară, maxim o zi, dar eu nu îmi aminteam nimic din toată viaţa mea. Am vrut să plec, dar nu aveam habar unde ar trebui să merg sau unde să mă întorc. Am început să mă tem. Poate cineva e chiar în spatele copacilor aşteptând să fac un pas ca să mă atace. Am simţit cum mă cuprinde un curent. Picioarele au gândit înaintea mea, mă repezeam printre crengile copacilor care mă zgâriau într-un vârtej de culori şi imagini, ghidate toate de frică. Tot ce voiam era să ies din pădure.

Îmi simţeam gâtul uscat, iar pieptul îmi lua foc. M-am împiedicat până la urmă şi m-am oprit. M-am lăsat jos pe frunzele uscate. După poziţia soarelui, era dimineaţă ceea ce însemna că nu avea să se lase întunericul prea curând. Mi-am îmbrăţişat genunchii şi mi-am închis ochii. Trebuie să îmi aduc aminte ceva, orice, de unde vin, câţi ani am, unde naiba ar trebui să merg. Dar tot ce am putut scoate au fost nişte lacrimi calde care parcă, mă răceau si mai tare.

Oare pot să mă simt pierdută? Nu am o destinaţie, deci nu cred că ar fi un drum bun de urmat. Poate că m-am pierdut doar pe mine, dar drumul nu l-am avut niciodată. Poate nu m-am avut nici pe mine. Există şanse să fie doar un vis? Sau sunt moartă? Singurul lucru care mai e de făcut e să merg înainte, nu mă pot opri. Mi-am şters lacrimile cu mâneca murdară şi aspră a paltonului şi m-am ridicat. Începeam să mă simt din ce în ce mai pustiită, de parcă tot ce era în mine îngheţase.

Am începu să merg încet încercând să îmi conserv energia. Dacă aş alerga, m-aş încălzi, dar aş obosi şi aş fi nevoită să fac pauză, când aş îngheţa iar. Mă întrebam cum nu degerasem dacă stătusem aici toată noaptea. Întrebări, întrebări, întrebări. După ceva timp de mers, am ieşit din pădure. Am dat de o stradă, ceea ce m-a bucurat în egală măsură în care m-a făcut să mă tem. Oamenii pot fi buni sau răi, depinde de noroc.

Eram pe un deal, iar sub el era un oraş. Cel mai bun lucru de făcut era să intru în el şi să mă duc la poliţie, lucru pe care şi aveam de gând să îl fac. O sa urmez şoseaua, şerpuind de pe vârful dealului, până jos. Va fi ceva de mers, probabil şase şapte kilometri, dar speram să ajuns până la amiază. Soarele începuse să trimită nişte raze calde, măcar nu mai simţeam frigul acela sfărâmându-mi pielea. Uneori treceau maşinile, dar toată lumea mă ignora.

După un timp am reuşit să parcurg şoseaua până în oraş, mergând cu o viteză nici prea mare, dar nici prea înceată. Contrar la ceea ce mă aşteptam, nu m-am simţit mai în siguranţă. Capul îmi exploda, iar sentimentul care mă însoţise tot drumul, devenea din ce în ce mai accentuat, îmi acapara fiecare por, fiecare neuron. Poate era prea mult sentiment, pentru că tot ce simţeam eu era nimic, absolut nimic, nicio imagine care să mi se deruleze în minte cât timp mergeam, bucurie, tristeţe, singurătate, doar absolut nimic. Aveam o oarecare senzaţie că va trebui să mă obişnuiesc cu el, că voi mai trăi ceva timp cu el.