Dragă timpule,
Îți scriu să cer.
Căci am pierdut, cum bine știi, tot ce iubeam și-acum sunt gol. Mă pierd adesea-n gânduri ce-mi fac doar rău şi-mi simt ultimele picături de fericire scurgându-mi-se pe obraji. E plânsul inuman? Eu cred ca nu. E plânsul semn de slăbiciune? O fi. Tot ce știu este ca lacrimile acestea îmi rup, fiecare în parte, bucăți din suflet la plecare. Mi-e teamă să rămân fără lacrimi. De-aceea plâng. Mi s-a spus că vindeci trupuri și suflete de-asemenea și-acum, in disperarea mea, implor vindecare. Nu-ți cer viață veșnică, ci poate o a doua șansă căci, dragă timpule, nu vreau să mor așa. Nu vreau să mor cu o privire la fel de goală ca și sufletul. Și mai presus de toate, nu vreau să mor flămând. Nu trupește. Nu. Lasă-mă nemâncat pân' o sa mor, dar nu mă lăsa fără de scop. Să știu, să vreau, să pot să fac ceva. Ține-mă cu un motiv. Hrăneşte-mi sufletul flămând destul cât să mai apuc un zâmbet.
Timpule, te implor, dă-mi visele inapoi...
