Scriu și mă gândesc... mă gândesc... unde s-a dus omul de altă dată? Unde suntem noi, noi „cei de altă dată”? Unde sunt oamenii care știau să privească și să asculte, oamenii care știau să discearnă binele de rău, acei oamenii vechi și străini... acele foi prețioase și bătrâne... acele foi rupte din cărți bune și înțelepte... Unde? „Noi nu visăm.”
Eu nu înțeleg oamenii... Când sunt tineri, aleargă după bani și „distracție”, apoi îmbătrânesc și se îmbolnăvesc de atâta alergat, iar averea agonisită o folosesc pentru a-și îndrepta sănătatea! Care e rostul? „Noi nu visăm.”
Nimeni nu mai ridică capul să simtă ploaia atunci când plouă, nimeni nu mai deschide gura să simtă gustul picăturilor, nimeni nu se mai uită cu ce lăbuță se spală pisica, nimeni nu mai zâmbește străinilor... Toată lumea ignoră detaliile și micile bucurii ale vieții! De ce? „Noi nu visăm.”
Suntem prea realiști! „Noi nu visăm.” Suntem prea pesimiști! „Noi nu visăm.” Suntem prea reci. „Noi nu visăm.”
Oamenilor, treziți-vă! Voi nu pricepeți că ați fost făcuți să contemplați, să gândiți, să simțiți și să iubiți? Domnul a sădit în voi totul, cum puteți să vă lăsați esența vieții, toate aceste trăiri, reacții, expresii, atitudini să vă scape printre degete? Nu putem să mai continuăm! Unde mergem?
-Totul e în voi!
- Noi nu visăm.
