Million Shards Of brOKen Glass

Capitolul 1

Ea nu era genul de fată după care băieții ar întoarce capul. Nu era acea fată cu părul lung, cu un corp zvelt, cu forme, fără imperfecțiuni, cu buzele roși, cărnoase.
Părul ei era scurt, brunet, cu ochii albăstrui, scundă, fără forme, ba chiar aproape plată, cu buzele de un roz pal.

Oftatul ei sonor se auzi în întreaga cameră. Robinson Crusoe. Cartea ei favorită. Plină de aventuri. Cartea ce o ajuta să evadeze din realitatea asta crudă.

Tatăl ei îi spusese să nu iasă din cameră. Îi ordonase. Știa bine că ori de câte ori îi ieșea bărbatului din cuvânt, consecințele se revărsau cu repeziciune, și îndura bătăi sau foamete.
Însă, pe cât de frică ei era, pe atât de mare era curiozitatea ei. Nu mai ieșise din casă până acum și voia nespus de mult să vadă fețe noi. Se săturase de tatăl, mătușa și unchiul ei. Deși avea nouăsprezece ani, a fost controlată de familia ei.

Trase aer în piept și își plesni ușor obraji palizi, pentru a le oferi puțină culoare.

— În regulă, Enok, trebuie să fi cuminte și să nu îmi faci probleme! Nu vrei să ne prindă, da? Trebuie să fim tăcuți! Nu îți vei pierde controlul. Nu suntem un monstru! Șopti aceasta, suspinând.

Ieși din cameră, călcând pe vârfuri parchetul ce scârțâia sub greutatea trupului ei. Coborî treptele cu silențiozitate, ajungând în spatele peretelui ce o despărțea de ceilalți oameni, privindu-i uimită. Întotdeauna își imaginase oameni asemănători rudelor ei, dar cei din living erau de departe diferiți.

Era un bărbat bătrân, cu mustață deasă și părul cărunt, dat pe spate. Purta un palton și o pălărie. Lângă acesta era un tânăr, foarte solid, cu tatuaje pe mână și pe gât, cu ochii căprui și părul șaten, ce părea că o remarcase. Nu știa ce vârstă să îi dea.

— Cum rămâne cu ungurii? Ne-au tras țeapă? Se făcu auzită vocea tatălui ei.

— Așa se pare. Răspunse bătrânul, strâmbând din mustață.

— Cred că cel mai bine ar fi să ne ocupăm singuri de problemă. Spuse cel tânăr, fără să își ia privirea de la brunetă.

Observând asta, tatăl ei își întoarse privirea, zărind-o ascunsă.

— Emily! Își încleștă el dinți, privind către pramatia de fie-sa.

Lacrimi de teroare îi apărură în ochi, iar televizorul și luminile începură să pâlpâie și să se întrerupă.

— Nu, Enok! Încetează! Țipă, atrăgând atenție și mai mult, dar masa la care erau așezați cei trei începuse să se cutremure, determinându-i să se ridice.

— Emily! Potolește-te! Urlă Mathias –tatăl ei–, încercând să se apropie, dar un scaun se trânti în fața lui, împiedicându-l.

— Enok, oprește-te! Te rog! Nu mai distruge lucrurile!