Following the rain.

Am uitat cum e să urmărești ploaia care îți curge pe geamul murdar și am uitat cum e să ți în mână acele picături urmate de un fulger care să lumineze cerul pe timp de noapte. Am uitat cum e să aud acel sunet apocaliptic al unui tunet sau să privesc milioanele de fulgere care își făceau dansul pe cerul cu nori abia vizibili. Am încercat sa îmi amintesc ultima oară când am văzut ploaia sau măcar o picătură de apă. M-am întors cu grijă și am privit cuverturile vișinii, neatinse, curate ca atunci când le-am schimbat ultima oară. Îmi era frică să mă întorc spre geam. Era singurul lucru care mă intimida. Ploaia și semnificatiile ei ; unii spuneau că ploaia este un moment perfect pentru o întâlnire între două persoane care se iubesc - nu era cazul meu. Alții spuneau că aducea necazuri și momente catastrofale în viețiile oamenilor, iar alții se multumeau doar să ridice din umeri sau să schimbe din umeri.

Și totuși, stând cu spatele la ea, o puteam simți, mai bine ca înainte, ca niciodată. Era frumoasă, puteam vedea asta și încerca din răsputeri să intre în camera mea uitată de veacuri. Am zâmbit, știind că nu era singura care mă chema afară. Recunosc că am fugit si că îmi era frică, dar nu am înteles de ce si nici acum nu știu. Am fugit de un oraș unde am avut totul pentru ea. Mereu mi-a fost povestit cum e să o privești prelingându-se pe geamuri, pe obiecte, unde vrei tu. Mereu am încercat să îmi imaginez cum este să te uiți la ea, cum este să o simți alunecând printre degetele tale, dar nu am resușit. Acum stăteam aproape de ea. Trebuia doar să deschid geamul și să o las să facă ce vrea din mine. Oricum nu mai aveam unde să merg. Am fugit de toti pentru ea, iar acum îmi era frică să mă întorc. Îmi era frică că va distruge tot. Așa ca în povești.

Mă uitam în oglindă și îmi puteam vedea reflexia, iar în spatele meu o puteam vedea pe ea, cu ochii ei căprui, bătându-mi la geam și aproape implorându-mă să mă întorc spre ea. Am clătinat din cap dezaprobator si aproape că i-am putut vedea tristețea ce se ascundea în ochii ei maronii. M-am așezat pe pat, încercând în zadar să nu șifonez cuverturile și am aruncat o privire la umbrele din jur : acelasi tapet rosiatic cu trandafiri albi neschimbati, neofiliți care m-a făcut să îmi aduc aminte de puținele dăți în care chiar am stat să îl privesc, aceași mobilă albă, antică, plină de praf. Nimic nu se schimbase înafară de mine. Am privit pentru un moment întrerupătorul, vrând să aprind lumina - sau cel puțin să văd dacă se mai aprinde ceva - , dar gândul mi-a plecat din minte în momentul în care am putut vedea puterea ei. O lumină a făcut obiectele în umbră să capete o formă, urmată de un sunet care aproape că a făcut clădirea să se cutremure. Eu am rămas neclintit. Asta e tot ce poți? Am venit doar pentru atât? Gândul meu a fost urmat de trei fulgere în același timp, iar atunci am zâmbit si m-am îndreptat spre fereastră. 

Orașul nu se schimbase : clădirile erau aceleasi și știam fiecare punct de pe hartă. Fulgerele luminau fiecare fereastră, iar dacă mă chinuiam puteam vedea cuplurile care își petreceau seara uitându-se la televizor sau făcând dragoste. Mi-am dat ochii peste cap și când m-am uitat din nou spre oraș am văzut o pereche de ochi căprui și un chip palid, niste buze perfecte de un rozaliu deschis, iar parul-i lung si castaniu. Ochii ei adăposteau mii de lacrimi, iar buzele ei erau întrădeschise. Spunea ceva, doar că eu auzeam doar sunetul picăturilor de ploaie pe trotuar și pe pervazul meu de tablă. Am încercat să mi-o mai imaginez de cateva ori, dar nu am reușit decât să îmi creez o stare de amețeală pe măsură ce îmi mai aminteam ceva.  Am renunțat, mi-am luat umbrela de lângă cuier și am deschis ușa cu un scârțâit asurzitor. Te voi găsi . Mereu te găsesc.