Hide me

U N U

   Mirosul autentic al metroului îmi inundă nările făcându-mă să strâmb ușor din nas. Trag ultimul fum din țigară și o arunc, îmi aranjez puțin paltonul și cobor scările grăbită pentru a nu pierde metroul. Mă izbesc de toți oamenii care îmi stau în cale nepăsându-mi ce cuvinte îmi aruncă.

   Îmi dau jos mănușile după ce pășesc în vagon și mi le îndes în geantă, ridic repede mânecă și observ că deja este deja șapte jumate. Mă dau cu ușor cu capul de bara care mă ajută să nu cad.

Firar, am întârziat...

   Nu s-ar fi întâmplat asta dacă vecinul de sub mine nu cânta toată noaptea la trombonul acela nenorocit. Nimeni nu îi spune nimic iar eu dacă dau muzica puțin mai tare mă trezesc cu poliția la ușă.

   Mereu am urât blocul în care stau. De când a murit prietena mamei mele, cu care locuiam, acel apartament nu mă mai atrage de niciun fel. Ea îi dădea culoare, acum parcă totul și toți sunt în alb și negru.
  
   Cuprinsă de gândurile mele nu am observat că telefonul îmi sună încontinuu.

3 apeluri nepreluate de la Anastasia.

   Chiar când am vrut să bag telefonul înapoi în buzunar simt că vibrează din nou, am răspuns din greșeală și l-am pus repede la ureche.

- Hei Alex, ce faci?

   Tonul vocii ei m-a făcut să îmi iau telefonu de la ureche pentru o secundă, e prea de dimineață ca să îmi umfle ea capul.

- Ce aș putea face la ora asta? Mă duc la muncă, tu ce faci?

- Te-am sunat să te întreb ce faci, dacă ești bine după tot ce s-a întâmplat ase-

- Sunt bine Anastasia, nu am timp de stat la povești. Altceva?

- Cineva s-a trezit morocănos.

- Dacă nu ai ceva interesant să îmi spui mai bine nu mă mai suna.

- Bine, bine, ai grijă de tine dragă.

   Nu am mai stat pe gânduri și am închis telefonul repede. Atâta falsitate. Îmi face silă această fetiță, mă sună de parcă nu ea m-a dus aseară în clubul ăla aseară.

***

   Trag aer în piept și îmi lovesc pumnul de trei ori de ușa cabinetului. Îmi și imaginez scena pe care o să mi-o facă doamna Johnnson.

- Intră!

- Bună ziua, îmi cer iertare că am întârziat, nu o să se mai întâmple, îi trântesc cuvintele în față imediat cum am deschis ușa.

- Este a treia oară Alex, dacă mai întârzii o dată să nu te mai chinui să vii.

   Am răsuflat liniștită când am auzit vorbele acesteia.

- Desigur, spun eu cu zâmbetul până la urechi. Ce am de făcut astăzi?

- Avem un pacient nou, vreau să îi schimbi perfuziile și să ai grijă de el.

   Am înghițit în sec auzind toate astea. Lucrând într-un spital de nebuni nu e ușor să schimbi perfuzii.

   Mi-am luat halatul pe mine, am luat folile cu informații despre pacient și ce aveam nevoie. În drum spre cameră am răsfoit foile. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare când am citit numele:

Hassan Deguise

   Am aruncat o privire pe geamul ușii lui și ochii mi s-au inundat de lacrimi. Am deschis ușa cu frică și un mic oftat mi-a scăpat printre buze.

- Ce ți-au făcut..dragul meu Hassan.

   Și-a întors capul spre mine, se vedea în privirea lui că nu mă mai recunoaște, m-am apropiat de el și mi-am pus două degete peste mâna lui. În momentul ăla a făcut ochii mari și lacrimile i s-au rostogolit pe obraji.

- Am citit aici că nu mai poți vorbii, dar știu că nu ți-ai tăiat limba așa cum scrie în aceste foi, îmi pare rău că a trebuit să treci prin atâtea.

   Nu puteam vorbii calumea, suspinele mă împiedicau prea rău. Hassan face parte din trecutul meu, a făcut tot posibilul ca mie să îmi fie bine. Când îl văd în starea asta înnebunesc, toți cei dragi mie au avut de suferit.

- Nu o să rămână totul așa, îți promit, o să plătească toți pentru ce au făcut.

   I-am făcut o anestezie să îi mai amelioreze durerile și am ieșit din salonul lui. Am vorbit cu cei care îl păzesc să nu intre nimeni fără acordul meu.

***

   După cinci ore de muncă intensă am reușit să scap de la muncă. Am ieșit din institut și mi-am aprins o țigară.

Astăzi merg pe jos, mi-am spus în minte.

   Seara se lăsase și nimeni nu mai era pe stradă, doar câteva mașini ce mai treceau din când în când. Pentru o secundă un sentiment de frică mi-a străbătut tot corpul, simțeam că cineva este în spatele meu dar de fiecare dată când mă uitam nu era nimeni.

   M-am așezat pe o băncuță pentru a îmi termina țigara și dintr-o dată un băiat se pune fix în fața mea speriându-mă și făcându-mă să mă înnec cu fumul.

- Fumatul dăunează grav sănătății, spune acesta dându-mi peste mâna în care aveam țigara, am nevoie de un adăpost pentru o zi.

   M-am uitat la el de sus până jos iar când am observat că are cămașa sfâșiată și este plin de sânge m-am ridicat repede de pe bancă și am făcut câțiva pași în spate. Lumina felinarului care bătea foarte slab îl făcea să pară un criminal în serie.

- Știu că ești speriată, nici eu nu aș avea încredere în mine dar dacă nu găsesc un loc unde să stau o să mă omoare!

- C-cine? întreb eu bâlbâindu-mă

- Nu contează cine, singurul lucru pe care vreau să-l faci e să mă găzduiești apoi o să îți explic totul.

- Tu te auzi?! Vrei să stai la mine când ai niște criminali după tine?

- Nu o să se atingă nimeni de tine sau de cei dragi ție, dacă o să fie cineva rănit acela voi fii eu. Acum te rog, ajută-mă!

   Uităndu-mă mai bine la el am observat că sângerează și, gândindu-mă mai bine, am hotărât să-l ajut dar nu-l pot duce la bloc, singurul loc ar fii în casa de lângă lac.

   O grămadă de amintiri mi-au trecut prin cap numai când mi-am adus aminte de acea locuință.

- Haide, o să te duc într-un loc regal, sper să îți placă, spun eu punându-i mâna peste umerii mei ca să îl ajut să meargă.

   Oricum toți cei dragi mie sunt morți sau dispăruți. Dacă n-ai nimic n-ai ce să pierzi!