Mania

Capitolul 2

Pășesc cu grijă ca și când pământul ar fi un lac înghețat ce se poate crăpa din clipă în clipă. Codrul pustiu este încet dominat de un întuneric mlăștinos în timp ce lumina sângerie se scurge pe cer. Pomii masivi stau drepți precum niște stâlpi de susținere, iar ramurile lor încâlcite formează o cupolă lemnoasă. Singura priveliște uluitoare din acest "palat" este mozaicul viu colorat de la rădăcinile copacilor. În rest, totul ma înfioară.

Încerc să stau cât mai aproape de grup ca nu cumva să mă pierd. Mergem lent, fiecare uitându-se în toate părțile în speranța că poate o să găsim un indiciu, dacă nu chiar pe ea. Chemările noastre disperate străpung aerul și se îndepărtează, pălind în zare. Singurul răspuns pe care-l primim este o liniște apăsătoare care-mi zdrobește speranța tot mai mult.

La un moment dat, observ ceva alb ce trece cu repeziuciune pe lângă mine. Privesc mai atentă în jur, dar nu e nimic special. Poate doar mi s-a părut. Îmi continui drumul până ce simt cum ceasul îmi este smuls de pe încheietură. Imediat mă întorc spre făptaș și rămân uimită. Un mustăcios ce stă în patru labe, ține între colți curelușa maronie de la accesoriu. Mă privește intens și așteaptă. Dar ce anume?

-Hai, pisi, pisi, zic în timp ce mă apropiu de ea. Haide, dă-l încoace!

Deși încerc să o ademenesc, pisica fuge în tufișuri. Îngân cuvinte nu prea frumoase și pornesc în căutarea ei. Chiar n-am chef de asta, mai ales când am ceva mult mai important de făcut, însă acel ceas e un cadou de la tata. Este singurul lucru ce mă face să-l simt aproape când e plecat.

În minte am un plan simplu. O prind și gata. Nu ar trebui să dureze mult. Dar când e universul de partea mea? Se pare că ne jucăm de-a prinselea, deoarece mereu când o găsesc o i-a la goană. Trec, așa aiurea, minutele pe care le irosesc încercând să recuperez ceea ce este al meu.

Mă opresc. Doar acum îmi dau seama că vocile colegilor mei nu se mai aud. Îi strig, însă nimic. Panica se strecoară în măduva oaselor mele, iar pe urmele sale vine și groaza. "Nu, nu, nu, nu! De ce mi se întâmplă asta?" Mă plimb neliniștită în cerc de vreo 10 ori până mă calmez. Trebuie să găsesc o soluție. Hmm... Stai așa. Am telefonul, desigur!

Fericită, îl scot din buzunarul gecii maronii. Îl deschid și apăs repede pe contacte. Dau să sune pe primul număr pe care îl văd și aștept. Un bipăit se aude, fiind urmat de mesajul "Nu există semnal". Iar așa se duce de râpă salvarea mea.

Mă plimb în speranța că poate am să îmi amintesc pe unde am venit. Mă rătăcesc mai tare. Deja nu îmi mai simt degetele amorțite de la frig.

Întunecimea nopții se revarsă ca o ceață, înghițind tot ce-i vine în cale. Singura sursă de lumină e lanterna pe care o țin strâns în mână, de parcă viața mea depinde de ea. De fapt, chiar așa este.

Fiecare zgomot îmi face inima să-mi salte din piept, iar mușchii mi se tensionează preventiv. Dacă până în momentul ăsta eram speriată, acum sunt de-a dreptul îngrozită. Oare așa se simte și Eliza? Pierdută, abandonată, disperată?

Un mârâit gutural tună. Îngheț. În minte îmi răsună în continuu ca un ecou un singur cuvânt.

"Fugi!"

Am țâșnit într-o anume direcție. Nu contează unde mă duce, vreau doar să scap. Pot să aud cum lemnele trosnesc sub greutatea animalului ce mă urmărește. Îmi era prea frică să mă întorc să văd ce este acea chestie. Mai degrabă m-aș concentra pe unde calc, având în vedere denivelările solului.

Vântul bate cu putere în direcția opusă față de cea care merg eu. Gâtul mă ustură, iar plămânii îmi iau foc. Părul șaten și hainele mi se agață de crengile osoase ce par că vor să mă țină pe loc. Gâfâiturile bestiei se aud din ce în ce mai aproape, până ce îi simt respirația caldă pe ceafă. Fiori de gheață mă străbat, iar gura mi se întredeschide, gata să las un țipăt.

Nu apuc să fac asta.

Mă lovesc în plină forța de ceva. Imediat sunt propulsată înapoi, făcând cunoștință a doua oară în ziua aceea cu pământul.

-Auuu! Ce nai-

Mă ridic în fund, amețită. Vocea aceea îmi sună cunoscut. Doar nu este...

Dintr-o dată raze puternice îmi intră în față și îmi pișcă ochii. Clipesc de câteva ori, iar după îmi duc mâna paravan. Încă e dureros să mă uit la persoana ce ține lanterna spre mine. Nu prea reușesc să deslușesc mai mult decât figura unui băiat înalt ce stă în picioare, puțin încovoiat și care își masează cu o mână șoldul.

-Ce dracu faci aici idioato!

Numele său îmi stă pe limbă. Bogdan. Da, ăsta e.

-Arăți ca o distrusă.

Râde. Glasul său este răgușit și spart. Nu poate decât să îmi dea dureri de cap, de parcă nu aș avea deja.

Se oprește. O liniște de mormânt se așterne între noi. Nu prevestea nimic bun. El mă țintuiește cu privirea.

-Știi, dacă prietena ta n-ar fi fost o proastă care să țopăie spre pădure ca fetița Heidi, acum am fi la căldură și ne-am distra. Dar nu. Ea a trebuit să dea peste cap totul. Pfft. Nici măcar nu știu de ce o căutăm. E doar o pierdere de timp.

După ce scuipă vorbele, pleacă fără să se uite înapoi. Ultimele cuvinte rămân suspendate în capul meu ceva vreme. Încă eram buimăcită de cele întâmplate. Până la urmă, încet, încet propozițiile pe care le-a zis se așează, se aranjează, se ciocnesc unele de altele până ies scântei. Sângele îmi clocotește și doar acum explodez.

Cine se crede îngâmfatul ăsta? Dacă ar fi el în locul ei, ar tăcea. Nu înțeleg cum unii oameni pot fi atât de ignoranți. Îmi vine să pocnesc pe cineva, dar în schimb mă mulțumesc cu înjurăturile ce i le adresez în minte.

Mă ridic cu chiu, cu vai și încep să mă uit după lanterna mea. O găsesc într-un tufiș. Fără să mai zăbovesc o iau și merg pe urmele lui Bogdan.

Între timp, un șir de întrebări mă bântuie. Ce era acea fiară? Dar pisica aceea ce voia? Oare Liz e ok? O vom găsi măcar?

Un lucru este cert. Pădurea asta e stranie.

Șiiiii uite încă un capitol! Scuze pentru așteptare, dar am avut o lipsă de inspirație. În fine... Ce credeți că se va întâmpla? O vor găsi pe Liz? Lăsați un comentariu cu părerea voastră.